Timpul parcă s-a oprit.

Am rămas acolo ruşinat, cu privirea spre el și ochii ridicaţi. Asgail, aflat la câțiva pași distanță, și-a mutat ochii de la bărbatul ghemuit între coapsele mele spre chipul meu. Când privirile s-au întâlnit, și-a încruntat sprâncenele și s-a uitat din nou în jos. A privit lung mâna gărzii, care încă se afla pe interiorul coapsei mele.

— A…Alteță!

Garda, care până atunci a încremenit, și-a revenit brusc. A strigat și s-a tras înapoi atât de repede, încât aproape s-a împiedicat.

Mi-am tras imediat pantalonii și lenjeria la loc și m-am lipit de perete.

Garda care a plecat să verifice ordinul lui Asgail nu se vedea nicăieri. Probabil a luat-o pe alt drum.

În liniștea apăsătoare, bărbatul rămas s-a lăsat în genunchi în fața lui Asgail și și-a plecat repede capul.

— A…Alteță, eu… situația…

— Daiyv.

Asgail i-a tăiat bâlbâiala pe același ton indiferent ca întotdeauna, chemându-l pe căpitanul gărzilor.

Bărbatul aflat în spatele lui și-a plecat imediat capul.

— Da, Alteță.

Asgail s-a uitat la garda care tremura și a spus fără nicio ezitare:

— Tăiați-i ambele încheieturi și scoateți-i ochii.

— A…Alteță!

Strigătul disperat al bărbatului a răsunat pe coridor.

— Da, Alteță, a răspuns Daiyv scurt.

La semnul lui, ceilalți soldați s-au pus imediat în mișcare și l-au ridicat pe bărbat de jos. În îmbulzeala aceea, Asgail a observat starea lui de excitație și s-a încruntat și mai tare.

— Și asta. Scăpați și de ea.

— Milă, Alteță! Vă rog, Alteță!

Strigătele lui s-au stins repede când gărzile l-au prins și l-au târât de acolo.

Eu m-am lipit și mai tare de perete, îngrozit.

Privirea lui Asgail a ajuns imediat la mine. Când m-a văzut încremenit de frică, încruntarea i s-a adâncit. Era clar că reacția mea nu-i plăcea.

Trupul îmi tremura fără să-l pot opri.

Cu doar câteva clipe înainte eram atât de fericit, iar acum bucuria a dispărut complet. A rămas doar teama față de Prințul Moștenitor.

L-am mai văzut dând ordine cumplite fără să clipească. Știam foarte bine că era un om care putea pedepsi fără ezitare, care mă putea lovi cu biciul sau îmi putea lua viața dacă ar fi vrut.

Asgail a pornit spre mine.

Am rămas nemișcat, tremurând, fără să-mi pot desprinde privirea de la el. A venit încet, pas cu pas, până când distanța dintre noi a dispărut.

Nu aveam unde să fug.

Când s-a oprit în fața mea, și-a ridicat mâna.

Mi-am strâns umerii și am închis ochii, așteptând lovitura.

Dar palma lui nu m-a lovit.

Am simțit-o pe talie.

— Ah!

Un strigăt scurt mi-a scăpat când, dintr-o singură mișcare, m-a ridicat de la podea.

Asgail m-a aruncat peste unul dintre umerii lui ca pe un sac și a început să meargă.

Atârnat cu capul în jos, m-am agitat speriat și am privit în jur, dar nici gărzile, nici servitorii nu au reacționat. Nimeni nu îndrăznea să pună la îndoială ce făcea Prințul Moștenitor.

Fără să-mi acorde vreo atenție, Asgail a mers înainte.

Un servitor a deschis larg o ușă, iar el a trecut prin ea cu mine pe umăr.

Ușa s-a închis în urma noastră.

În față am recunoscut dormitorul.

Am încercat să-mi răsucesc trupul și am prins doar o imagine scurtă a patului apropiindu-se cu o viteză care mi s-a părut îngrozitoare, deși pașii lui Asgail erau la fel de liniștiți ca întotdeauna.

S-a oprit brusc și m-a aruncat pe pat de parcă ar fi lăsat jos o haină.

Am căzut pe saltea prea surprins ca să mai scot vreun sunet.

Am încercat să mă retrag, dar Asgail mi-a prins glezna și m-a tras înapoi.

Am ajuns exact în locul din care am plecat.

Respiram greu și tremuram, întins pe pat, în timp ce Asgail mă privea de sus în tăcere.

Sprâncenele îi erau încă încruntate, dar nu părea furios.

Cu toate astea, trupul meu refuza să se liniștească.

Mi-am strâns pumnii.

Observând că tremuram, Asgail mi-a eliberat glezna și s-a aplecat peste mine.

Privirile s-au întâlnit, iar eu am clipit repede, panicat.

Înainte să spună ceva, a oftat ușor.

— Îți amintești ce ți-am poruncit să faci?

Vocea lui calmă era complet lipsită de emoție.

Am dat din cap, încă tremurând.

S-a sprijinit în palme deasupra mea și a continuat:

— Atunci de ce stăteai acolo în felul acela?

— P…pentru că…

M-am chinuit să vorbesc. Mi-am strâns dinții atât de tare, încât aproape mi-am mușcat limba și simțeam că iar urma să plâng.

Asgail a așteptat în tăcere.

Nu m-a grăbit.

Mi-am adunat puținul curaj rămas.

— Eu… m-am temut că s-ar putea să-mi faceți rău.

Chipul lui s-a schimbat.

A scos un oftat scurt, aproape neîncrezător.

— Tu… te temi de mine?

Privirea lui a coborât peste mine, apoi s-a întors la chipul meu.

Rușinat, mi-am lăsat ochii în jos.

— Am crezut… că poate ați poruncit să fiu verificat.

Abia am reușit să termin propoziția și am aruncat o privire spre el.

Asgail arăta de parcă nu a mai auzit niciodată ceva atât de absurd.

Mi-a venit să intru în pământ.

A întrebat din nou:

— Era o singură gardă la ușă?

Am dat din cap.

— Nu. Eu… am spus că mi-ați poruncit să vă aștept, dar nu m-au crezut. Unul dintre ei a plecat să verifice.

Asgail a tăcut.

După câteva secunde, a întrebat:

— Atunci de ce te-ai dezbrăcat?

— Eu… am crezut că trebuie să verifice dacă ascund ceva. Așa că… mi-am cerut iertare și m-am dezbrăcat.

După răspunsul meu, ochii lui violeți s-au întunecat, iar mirosul feromonilor din cameră s-a intensificat.

— Ți-ai dat hainele jos de bunăvoie?

— Eu… am crezut că așa trebuie. Îmi pare rău…

Mi-am cerut iertare în grabă, speriat.

Asgail și-a ridicat mâna.

Am strâns ochii, așteptând o palmă.

Dar lovitura nu a venit.

După câteva clipe, am deschis un ochi.

El a rămas nemișcat, cu mâna suspendată în aer.

Mi-am ridicat încet pleoapele.

Privirile s-au întâlnit, iar Asgail și-a mișcat palma spre mine.

M-am încordat.

Dar degetele lui mi-au atins obrazul cu blândețe.

Am tresărit, surprins de căldura atingerii.

— Și te-a lovit?

Tonul îi era în continuare calm.

Am dat din cap, aproape ca într-un vis.

— Nu… doar a spus că mă va lovi peste fund.

Când i-am răspuns cu voce joasă, Asgail a rămas o clipă nemișcat, apoi a zâmbit amar.

— Recunosc că și eu aș vrea să-l lovesc.

— Îmi pare rău…

Ochii mi s-au umplut imediat de lacrimi.

Poate că era ceva greşit cu mine, dacă până și el gândea la fel. Rușinea și vinovăția m-au cuprins, iar eu am tras aer în piept.

Atunci Asgail a zâmbit din nou.

Mi-a prins pumnii strânși și mi-a așezat mâinile pe saltea, cu palmele în jos.

Le-a ținut acolo.

Tremurând, mi-am ridicat privirea spre el.

Prințul Moștenitor mă privea de sus.

Și-a înclinat ușor capul.

Eu am închis ochii.

În clipa următoare, i-am simțit buzele pe ale mele.