Degetele lui Asgail au coborât încet pe spatele meu, oprindu-se aproape de cicatrice.

M-am încordat fără să vreau și mi-am sprijinit mai bine palmele de marmură.

În spatele meu, trupul lui s-a apropiat.

— Te-ai murdărit în halul ăsta… ca un câine fără stăpân.

Mi-am strâns buzele.

— Îmi… îmi pare rău.

Asgail s-a aplecat puțin spre mine.

— Dacă ai greșit, e nevoie să fii pedepsit.

Am încremenit.

Pentru o clipă am crezut că urma din nou biciul.

Am vrut să-l implor să nu o facă, dar glasul nu mă asculta.

Asgail a rămas foarte aproape.

— Numai piele și os… a mormăit el.

– Și atât de firav.

Și-a așezat palma peste mâna mea, lipind-o de perete.

— Dramatic. Există oare un Omega mai neputincios decât tine?

Nu am înțeles cu ce am greşit.

Apoi a continuat, cu aceeași răceală:

— N-ai miros, nu intri în călduri cum ar trebui și plângi din orice.

În clipa următoare, apa rece a dușului a pornit peste mine.

Am tresărit puternic.

— Ah!

Apa ne-a udat pe amândoi. Am încercat instinctiv să mă feresc, dar Asgail mă ținea prins între trupul lui și perete.

Frigul m-a determinat să tremur, însă căldura lui rămânea aproape.

“Nu vreau ca lui Kamar să-i fie frig.”

Gândul mi-a venit absurd de firesc.

Când am încercat să mă îndepărtez, Asgail a oprit apa rece și a lăsat-o să curgă călduță. Apoi și-a trecut brațele în jurul taliei mele.

Mi-am ținut respirația.

Aburul se ridica în jurul nostru, iar vocea lui mi-a răsunat aproape de ureche.

Mâna lui a coborât, atingându-mă într-un mod care m-a determinat să încremenesc.

— Până și aici pari inutil, a spus el rece.

Nu știam cum să reacționez.

Îl simțeam însă aproape, iar apropierea lui îmi trezea alte amintiri, unele pe care nu am reușit niciodată să le uit.

După câteva clipe, și-a retras mâna și m-a prins din nou de mijloc.

— Stai drept.

Am încercat să-l ascult, dar eram prea slăbit.

Asgail a înjurat în șoaptă.

— Cum să țin în brațe un schelet?

Nu puteam spune că greșea.

În brațul lui păream și mai slab decât eram.

Apoi, brusc, și-a slăbit strânsoarea.

M-am dezechilibrat, iar el m-a prins până am reușit să mă țin singur pe picioare.

Când m-am întors, am văzut că și el era ud din cap până în picioare.

Imaginea m-a dus înapoi la oază.

Atunci era Kamar.

Acum era Asgail.

Și totuși, un singur lucru nu s-a schimbat.

Îl iubeam.

Poate tocmai de aceea doream să-i ofer ceva, chiar dacă eu nu mai știam ce loc aveam în viața lui.

— Alteță…

Am încercat să zâmbesc.

— Pot să vă satisfac… cu gura?

Asgail s-a încruntat.

Nu m-a oprit.

M-am lăsat în genunchi în fața lui.

Mi-a trebuit tot curajul ca să-i desfac hainele.

Mâinile îmi tremurau, dar am continuat.

În minte mi-au revenit cuvintele lui Kamar, rostite cândva:

“Nu mă gândesc decât la tine.”

Am zâmbit trist.

“Și eu.”

Am făcut ceea ce i-am propus, încercând să-i ofer plăcere fără să mă gândesc la nimic altceva.

“Și eu, Kamar.”

Pentru nişte clipe nu am auzit decât apa și respirația lui.

Apoi Asgail mi-a prins capul.

Am ridicat privirea, neștiind dacă voia să continui sau să mă opresc.

Brusc, expresia lui s-a schimbat.

M-a tras departe de el.

Am căzut pe podeaua udă și am tușit, surprins de gestul brusc.

Asgail mă privea.

— Hei…

A rămas tăcut.

Pentru prima dată, părea că el era cel care nu găsea cuvintele.

— Tu…

Atunci s-a auzit o bătaie în ușă.

— Alteță, vă simţiţi bine? Să vă pregătim hainele?

Mi-am amintit atunci că membrii familiei regale nu era nevoie să fie văzuți dezbrăcați.

Se spunea că un om cu o rană vizibilă nu putea urca pe tron.

Asgail și-a mușcat ușor buza.

— Întoarce-te în camera ta.

Vocea lui a revenit la calmul obișnuit.

S-a întors și a intrat în încăperea din interior, lăsându-mă singur sub apa care continua să curgă.

Am rămas pe podea, nedumerit.

“Am făcut ceva greșit?”

Dacă da, m-aș fi așteptat să se înfurie.

Dar nu a făcut-o.

“Atunci de ce m-a oprit?”

Am rămas mult timp fără răspuns.