— Intră, Yohan. Te așteptam.

Am ajuns la ora stabilită și am intrat în încăperile ei, unde prințesa Najima m-a întâmpinat călduros. Aproape convins că întâmplările din ziua precedentă erau doar un vis, m-am înclinat, încă nedumerit.

— Vă mulțumesc că m-ați chemat, Alteță…

— Nu e nevoie de atâta formalitate, Yohan. Te rog, ia loc. Adu ceai și prăjituri.

La vorbele ei, femeia în vârstă care stătea puțin mai încolo s-a înclinat și le-a poruncit servitoarelor să pregătească gustările. Între timp, Najima m-a condus la locul din fața ei. M-am așezat cu grijă și am privit în jur.

Încăperea era uimitoare. Ca în restul palatului, suprafețele străluceau de arabescuri aurii, iar podeaua de marmură era acoperită de covoare țesute din mătase. Prințesa stătea pe un scaun, lângă măsuța joasă pentru ceai, semn că era mai obișnuită să stea astfel decât pe podea. Când însoțitoarea ei a tras ușile de sticlă din spatele Najimei și a deschis priveliștea spre grădină, o adiere răcoroasă a pătruns înăuntru. Mi-a scăpat fără să vreau o exclamație de încântare, iar Najima a zâmbit larg.

— Tocmai de aceea am ales camera asta.

Nu era de mirare. Să bei ceai acolo te determina să uiți de restul lumii. Mi-am întors privirea spre peretele opus, unde se afla un alt rând de uși. Observând unde mă uitam, Najima a spus:

— Acolo este dormitorul. Numai eu am voie să intru. Îmi pare rău.

Tonul ei ușor șugubăț m-a determinat să roșesc și să clatin din cap.

— Nu, deloc. Desigur… Iertați-mă, eram necuviincios.

Mi-am cerut din nou scuze chiar când s-a auzit o bătaie în ușă. Câteva clipe mai târziu, însoțitoarea s-a întors cu o tavă pe care se aflau ceai și prăjituri. După ce s-a retras, Najima mi-a făcut semn spre ceașcă.

— Bea puțin ceai, Yohan. Putem sta de vorbă în tihnă până la prânz, iar după-amiază ne apucăm de lucru. Ce părere ai?

— Da. Mi-ar plăcea.

I-am răspuns fără ezitare, recunoscător pentru bunătatea ei. Am ridicat ceașca la buze. Aroma ceaiului îmi amintea de parfumul discret al lui Najima. Am sorbit încet, iar căldura mi s-a răspândit prin trup și m-a determinat să mă relaxez. Najima mi-a zâmbit.

— Este unul dintre ceaiurile mele preferate. Sper să-ți placă și ție.

— Este foarte bun. Vă mulțumesc.

Zâmbetul ei s-a adâncit în timp ce amesteca puțină miere în ceai. Între noi s-a lăsat o tăcere plăcută. Simțindu-mă mai în largul meu, am întrebat fără să mă gândesc prea mult:

— Alteță, dumneavoastră ce lucrați? Brodați…?

M-am oprit la jumătatea întrebării, rușinat de propria indiscreție. Najima însă mi-a răspuns simplu:

— Țes un covor pentru nunta mea.

Inima mi-a tresărit. Desigur. Era logodnica lui Kamar, viitoarea soție a prințului moștenitor. Cum am putut să uit ceva atât de evident, mai ales când ea se purta atât de frumos cu mine?

“Nu plânge.”

Mi-am ascuns tulburarea și am încercat să par liniștit, ridicând ceașca.

— D…da, desigur… și dumneavoastră trebuie să pregătiți un covor pentru nuntă.

— Toate femeile din regat fac asta, indiferent de rang.

A râs ușor, apoi a schimbat subiectul de parcă nu era nimic.

— M-am întors de curând din Anglia, unde am fost să vizitez o prietenă. Am adus câteva lucruri de acolo. Vrei să le vezi?

Ca la un semn, însoțitoarea a adus mai multe obiecte. Le-am privit pe rând, așezate în fața noastră, iar timpul a trecut fără să-mi dau seama. Abia când s-a auzit din nou o bătaie în ușă am aflat că a venit ora prânzului.

— Ah!

M-am ridicat speriat și am șovăit. Prințesa Najima m-a privit alarmată.

— Yohan, te simţi bine? Ce…

S-a oprit când m-am îndoit de durere. Spatele, încă nevindecat, mă durea puternic. N-am reușit decât să respir greu, fără să pot răspunde. Glasul lui Najima s-a auzit imediat, plin de îngrijorare.

— Yohan.

Neliniștea i se citea limpede pe chip. Apoi a spus:

— Sângerezi. Lasă-mă să văd.

A întins mâna spre mine, dar m-am retras instinctiv, înăbușindu-mi cu greu un strigăt de durere.

— Nu, mă simt bine… Serios, nu contează.

— Cum să nu conteze?! Sângerezi!

Vocea ei a devenit dură, iar eu m-am temut că avea să-mi tragă hainele de pe spate ca să vadă rana. Atunci a intervenit însoțitoarea.

— Alteță, nu se cuvine să dezbrăcăm un bărbat fără un motiv întemeiat.

— Atunci cheamă un medic să-l consulte.

Grija lui Najima mă determina să fiu și mai neliniștit, iar eu am clătinat repede din cap. Ea nu știa că eram Omega și nici prin ce pedeapsă am trecut. Poate că timpul petrecut în Anglia a ținut-o departe de toate zvonurile. Oricum, nu voiam să-i pierd bunăvoința. M-a privit câteva clipe, apoi a oftat.

— Bine, dacă insiști.

Inima îmi bătea încă repede când a continuat:

— În spatele palatului este o cascadă mică.

Am clipit, nedumerit. Najima a continuat liniștită:

— Se spune că apa ei este binecuvântată. Îi ajută pe cei bolnavi și îi liniștește pe cei apăsați de griji. Era vorba chiar să fie dus acolo Majestatea Sa când s-a îmbolnăvit, dar este prea slăbit, așa că au amânat. Ciudat este că apa chiar pare să aibă efect. Mama mea a avut cândva o boală gravă de piele, iar după ce s-a îmbăiat acolo s-a vindecat complet. Se spune și că, demult, un rege s-a spălat în acea apă după o bătălie și până dimineață rănile i s-au vindecat…

Najima a ridicat ușor din umeri.

— Locul este strict interzis celor din afara familiei regale. Acum însă Majestatea Sa este bolnav, tatăl meu se află la reședința lui, iar prințul moștenitor este plecat cu oaspeții străini. O vreme nu va merge nimeni acolo.

Apoi a încheiat:

— O să-i anunț dinainte pe paznici. Du-te și spală-te acolo. Cred că îți va face bine. Dacă spun că eu urmează să folosesc locul, vor elibera zona, iar însoțitoarele mele te vor conduce. O să fie bine.

— Dar, Alteță, numai membrii familiei regale au voie acolo. Ați putea avea de suferit.

Însoțitoarea a vorbit înainte să apuc eu. Najima i-a răspuns indiferentă:

— Dacă noi trei păstrăm tăcerea, cine ar putea afla?

— D…dar…

N-am putut decât să clatin din cap. Najima s-a ridicat brusc. În timp ce am privit-o nedumerit, a scos ceva dintr-un sertar și mi l-a întins. L-am luat fără să mă gândesc: era un portret mic, înrămat. Ea a arătat spre fata din imagine.

— Sora mea. Nu-i așa că era frumoasă?

Chipul fetei păstra încă rotunjimea copilăriei. Najima a continuat:

— Când mă uit la tine, îmi amintești de ea.

Am presupus că, trăind la curte, o vedea rar și am dat din cap.

— A ucis-o tatăl nostru. Când s-a diferențiat ca Omega.

Vocea ei era atât de calmă, încât pentru o clipă mi s-a părut ireal. Am ridicat capul, întrebându-mă dacă vorbea serios, dar pe chipul ei nu era urmă de glumă.

— Tatăl meu nu a putut suporta rușinea de a avea o fiică Omega. În loc să-și curme propria viață, a ucis-o pe ea.

Am rămas mut. Najima a râs scurt, fără veselie.

— Ar fi putut să se omoare pe el însuși.

N-am găsit nimic alături de care s-o pot consola. Am rămas doar privind-o, iar ea mi-a zâmbit blând.

— Așa că, Yohan, sper să primești bunătatea mea. Pentru sora mea nu mai pot face nimic acum.

A pus portretul la loc și s-a retras câțiva pași. Însoțitoarea a deschis ușa, iar servitoarele au intrat una după alta ca să pregătească prânzul.

— Pe aici, te rog.

 

Am urmat-o pe însoțitoare, încă tulburat de ceea ce am aflat. Deși am ezitat, nu mai puteam refuza. Când s-a lăsat seara, femeia a venit să mă conducă. Tocmai m-am pregătit pentru încă o noapte în patul din cabinet, însă în loc de asta am pornit spre cascadă.

“Mai târziu trebuie doar să-mi îndeplinești o dorință.”

Cuvintele lui Najima mi-au revenit în minte și m-au neliniștit. Cum aș fi putut vreodată să-i răsplătesc bunătatea?

“Oare știe că sunt Omega?”

Cu gândul încă la portretul surorii lui Najima, am auzit vuietul apei devenind tot mai puternic pe măsură ce înaintam, până când cascada a apărut în fața mea.

Așa cum a spus Najima, nu avea decât trei sau patru metri înălțime și era îngustă, de doar câțiva pași. În lumina lunii însă, stropii scânteiau, iar murmurul ritmic al apei îmi liniștea mintea. Am privit-o câteva clipe, până când însoțitoarea a vorbit.

— Yohan, las aici niște haine curate. Sunt un dar de la Alteța Sa.

— Și haine?

— Da.

Și nu era tot. A mai adăugat:

— O să las și un unguent în cabinet. Îți va ajuta rănile. Tot din partea prințesei.

Înainte să apuc să-i mulțumesc, s-a întors și a plecat. M-am gândit să o chem înapoi, dar mi-era teamă că vocea s-ar putea auzi, așa că am rămas tăcut.

M-am uitat din nou, cu grijă, spre cascadă. Chiar puteam să fac asta? Am cercetat împrejurimile. Nu era nimeni. De când eram mutat din cabinet în atelier, aproape că nu am mai avut ocazia să mă spăl cum se cuvine. Am înghițit în sec și mi-am dat hainele jos. Apa cădea chiar în fața mea, iar când am pășit sub șuvoi, frigul m-a determinat să tresar.

Am oftat adânc și am făcut încă un pas.

“E minunat să stai sub apă.”

Mi-am amintit cuvintele lui Najima în timp ce am pășit cu grijă pe piatra alunecoasă. La început, stropii reci mi-au înțepat pielea, dar apoi senzația a devenit plăcută. Am lăsat apa să-mi curgă peste umeri și, în cele din urmă, peste cap. Mi-am ridicat fața și am lăsat șuvoiul să mă cuprindă.

“Sunt fericit.”

A trecut atât de mult de când nu am mai simțit o asemenea liniște. Recunoscător lui Najima, mi-am frecat brațele și mi-am șters fața. Poate că nu era doar o legendă. Apa binecuvântată părea adevărată, iar pentru mine simplul fapt că puteam sta acolo, în pace, părea aproape un miracol.

“O binecuvântare de la Allah.”

“Yohan.”

Dintr-odată mi-au revenit în minte zilele petrecute alături de Kamar la oază: apa aruncată unul spre altul, râsetele noastre.

Era Kamar.

“Nu vrei să pleci de aici cu mine?”

Privirea lui blândă, mâinile lui calde, mărturisirea spusă cu atâta sinceritate.

“Toate amintirile astea sunt încă în mine… Atunci unde s-au dus toate?”

În timp ce lacrimile mi se amestecau cu apa rece, am auzit în spatele meu o voce care mi-a înghețat sângele.

— Ce faci aici?