La marginea câmpului meu vizual, Steward a rămas cu gura întredeschisă, împietrit. Eu însă nu m-am mișcat și am continuat să-l privesc pe Asgail. Se va supăra din cauza îndrăznelii mele? Mă va respinge enervat? Sau…

— Ha!

A ales a treia variantă. A râs în mod ironic, cu sprâncenele încruntate, așa că poate era și enervat.

— Nu-ți convine că nu există și a patra variantă.

Vorbea rar, iar eu nu-mi dădeam seama dacă mă ironiza sau era pur și simplu exasperat, așa că am răspuns sincer.

— Da.

— Yohan…

Steward a încercat să intervină, dar Asgail nu și-a desprins privirea de la mine.

— Moștenitorul cărei familii ești?

N-am putut răspunde. Dacă afla cine sunt, putea descoperi și că eram Omega. Am tăcut, iar el a întrebat din nou.

— Ai avere? Un nume important? Sau vreun merit deosebit?

Tot n-am spus nimic. Mi-am plecat capul, iar Asgail a continuat deasupra mea.

— Știu că te încântă să fii la palat.

În vocea lui se simțea o urmă de amuzament, dar nu semăna deloc cu zâmbetul pe care mi-l dăruia Kamar odinioară.

“Trebuie să-ți cunoști locul.”

Asta părea să-mi transmită. Mi-am împreunat degetele tremurânde atât de strâns, încât aproape că nu le mai simțeam. Asgail a continuat, pe un ton aproape îngăduitor.

— Dacă vrei să rămâi aici, vorbește cu Steward și cere să ți se dea ceva de făcut. Sunt sigur că îți vor găsi un loc.

Apoi s-a întors. De data asta, în voce i s-a strecurat un râs.

— În plus, nu ești femeie, așa că a patra variantă nici nu putea exista.

Mi-a tratat vorbele ca pe fantezia unui sărman amețit de strălucirea palatului. Probabil i se părea ridicol.

“Mi-a spus că mă iubește.”

— Yohan.

Vocea lui Steward m-a readus la realitate. Vorbea tare, parcă intenționat.

— De acum, Alteța Sa va începe imediat examinările. Mai întâi du căruciorul în laborator, ai înțeles?

Am dat din cap, înțelegând că îmi oferea un pretext să plec. Înainte să ies, am aruncat o privire spre Asgail, dar el vorbea deja la telefon, fără să-mi mai acorde atenție. Mi-am întors privirea cu forța și am pornit pe coridor. La ușă stătea șeful gărzii, uitându-se rece la mine.

— Cum se simte Alteța Sa?

Tonul lui m-a determinat să tresar. Am răspuns repede.

— Și-a recăpătat cunoștința. A cerut să-și revadă programul și a trimis după Muhammad.

Am terminat cu o voce care tremura, iar șeful gărzii s-a grăbit să ducă vestea mai departe și a intrat din nou în încăperea prințului. Prin ușa care se închidea, l-am văzut îngenunchind în fața lui și mulțumindu-i lui Allah. Am lăsat în urmă agitația personalului și m-am îndreptat spre laborator. Deși vestea că prințul moștenitor s-a trezit s-a răspândit deja, coridorul s-a golit treptat, iar când am ajuns la laborator era din nou liniște.

Când am deschis ușa, Rikal a venit în fugă spre mine. Am pus căruciorul la loc și l-am luat în brațe.

— Îmi pare rău. Probabil te-ai simţit singur.

L-am sărutat pe frunte și l-am strâns la piept. A început imediat să-și frece capul de umărul și de obrazul meu. M-am lăsat pe vine și l-am privit cum mănâncă grăbit, iar pentru o clipă tot ce s-a întâmplat în dimineața aceea mi s-a părut un vis.

“Poate chiar era doar un vis.”

Gândul mi-a trecut fulgerător prin minte. Poate eram încă în oază și urma să mă trezesc alături de Kamar lângă mine, spunându-mi că totul era doar un coșmar.

“Eu, prințul moștenitor? Ce absurditate!”

Mi l-am imaginat râzând și am zâmbit fără să vreau, dar zâmbetul mi s-a stins repede. Am închis ochii.

— Era cât pe ce să-mi pierd mințile.

Steward s-a prăbușit pe canapeaua din laborator și a oftat. M-am apropiat cu grijă, ținându-l pe Rikal în brațe.

— Te simţi bine, Steward? Ai apucat să mănânci?

— Da. Probabil vrei să știi cum se simte prințul. Este perfect sănătos. Chiar pare mai în formă decât înainte. Oricine s-ar simți mai bine după un asemenea somn.

Am zâmbit ruşinat, simțind cum mi se încălzesc obrajii. Steward a mormăit ceva pentru sine, și-a frecat bărbia, apoi s-a încruntat.

— Tot e ciudat. Cum a putut dormi atât de mult? Poate era pur și simplu epuizat după atâtea nopți fără somn, dar chiar și așa…

A rămas o clipă pe gânduri. Eu n-am spus nimic, iar Rikal torcea, frecându-și capul de bărbia mea. Deodată, Steward și-a împreunat palmele și a schimbat subiectul.

— Bine, pericolul a trecut pentru moment. Să revenim la ce vorbeam. Yohan, ți-ai strâns lucrurile? Oricum nu ai multe, așa că poți pleca imediat ce avem ocazia.

Conform planului, Steward urma să mă scoată din palat. Tocmai mi-a revenit în minte chipul palid al lui Asgail și felul în care s-a prăbușit la ceremonie când s-a auzit o bătaie în ușă. Ne-am întors amândoi spre ea. Am ajuns primul și am văzut-o pe Zahara pe coridor.

— Zahara, s-a întâmplat ceva?

— Bună, Yohan. Steward este aici?

— Da.

M-am dat la o parte, iar Steward a ridicat mâna în semn de salut. Zahara a făcut o mică plecăciune și a vorbit.

— Am primit un ordin urgent. Vine direct de la prințul moștenitor și se aplică tuturor celor aflați în palat.

Eu și Steward am tăcut, așteptând continuarea. Zahara ne-a privit pe rând, apoi a spus:

— Începând din acest moment, nimeni nu are voie să părăsească palatul până când nu este găsit cel care a încercat să-l otrăvească pe Alteța Sa. Cine pleacă fără permisiune va fi pedepsit sever. În cazul dumneavoastră, fiind străin, există chiar riscul să fiți expulzat din țară.

Zahara a rostit ordinul aproape mecanic, apoi ne-a urmărit reacțiile. Eu am rămas uluit, iar Steward privea în gol, de parcă nu-i venea să creadă. Vizibil ruşinată, Zahara a adăugat:

— Îmi pare rău, dar acesta este ordinul Alteței Sale. Nu putem decât să sperăm că vinovatul va fi găsit repede.

Apoi a plecat, spunând că ne va ajuta dacă vom avea nevoie de ceva. După ce ușa s-a închis, Steward a rămas nemișcat, privind în urma ei. M-am apropiat încet.

— Steward.

La șoapta mea, și-a ridicat capul. Părea mai degrabă neîncrezător decât furios.

— Am auzit bine? Nimeni nu mai are voie să părăsească palatul?

Am dat din cap.

— Da.

— La naiba!

Și-a încleștat maxilarul și și-a dus mâinile la păr. Eu am oftat, ținându-l pe Rikal în brațe, iar un gând mi-a venit deodată.

“Poate asta este șansa mea.”

Nu am știut dacă să plec sau să rămân, iar acum interdicția a hotărât în locul meu. Totuși, când mi-am amintit de Asgail prăbușindu-se la ceremonie, m-a cuprins din nou neliniștea. Mi-am făcut curaj să vorbesc.

— Steward… îmi pare rău că aduc vorba acum, dar dacă aș cere să mi se dea ceva de lucru, așa cum a sugerat Alteța Sa?

— Cine? Tu, Yohan? Despre ce vorbești?

Și-a lăsat mâinile în jos și s-a îndreptat brusc.

— Ești Omega. Dacă începi să te oferi voluntar peste tot, riști să fii descoperit. Te-ai ascuns până acum. De ce ai ieși singur în față?

Tonul lui a devenit dur, probabil din cauza stresului. Am ezitat înainte să răspund.

— Mi se pare inutil să stau aici fără să fac nimic. Și nici nu știm cât va dura interdicția… M-am gândit că aș putea măcar să muncesc. Nu pot rămâne închis aici la nesfârșit.

— Nu. Nici vorbă. Rămâi aici ca până acum. Din când în când te voi scoate eu noaptea să iei puțin aer. E prea periculos să umbli singur.

Nici asta nu era o soluție. Dacă ieșeam și cineva descoperea că eram Omega, Steward era pus în pericol din cauza mea.

Trebuia să-mi asum singur riscul.

— Steward, eu doream să spun că…

Mai aveam multe de spus, dar el a făcut un gest cu mâna și s-a întins pe patul pe care am dormit eu.

— Acum nu avem timp pentru asta. Am așteptat atât pentru momentul acesta… Voi găsi o altă ocazie. Nu te grăbi. Mai așteaptă puțin și voi găsi eu o soluție.

— Steward.

L-am strigat din nou, dar și-a închis ochii. Am rămas pe loc, cufundat în gânduri.

“Trebuie să găsesc altă cale.”

Poate nu era la fel de bine ca și cum aș fi reușit să plec singur, dar dacă începeam să fac ceva, poate apărea o altă ocazie. Mi-am adunat hotărârea și am dat încet din cap.

“Bine. Asta voi face.”