— Yohan, ce faci acolo?

Când am deschis ochii, Steward și-a dus mâinile la cap, speriat. Eu abia mai puteam respira. Văzându-mă, s-a grăbit să ridice puțin umărul lui Kamar, iar eu am reușit să mă strecor de sub el și să trag aer în piept.

Am început să tușesc fără să mă pot opri.

M-am ridicat cu greu de pe pat, dar picioarele m-au lăsat și am ajuns pe podea.

— Yohan!

Steward s-a repezit lângă mine. Am ridicat o mână ca să-i arăt că mă simt bine și am așteptat până când respirația mi s-a liniștit. Nu știam cât timp am stat prins sub Kamar, iar amețeala încă nu mi-a trecut.

Steward m-a urmărit o clipă, apoi s-a dus la fereastră și a deschis-o larg. Aerul rece a pătruns în cameră, iar el s-a întors imediat spre mine.

După ce mi-am recăpătat răsuflarea, m-a întrebat:

— Ce s-a întâmplat? Cum ai ajuns așa?

Îngrijorarea i se simțea în glas. Am încercat să-i răspund.

— Am crezut că se trezește… dar apoi, dintr-odată…

M-am oprit când mi-am amintit ce s-a întâmplat. Steward și-a dat seama că ezitam și a ridicat o sprânceană.

— S-a întâmplat ceva? Trebuie să facem ceva?

— Nu, nu asta e.

M-am îmbujorat și mi-am ferit privirea. Inima îmi bătea repede, iar buzele încă mă furnicau după sărutul lui Kamar. Steward s-a uitat atent la mine și, deodată, ochii i s-au mărit.

— Yohan… simt feromoni.

— Feromoni?

Derutat, mi-am apropiat brațul de nas. Pe lângă mirosul dulce al lui Kamar, l-am simțit și pe al meu. Am rămas uimit, iar Steward a întrebat:

— Ai luat inhibitorul, aşa e? Sunt sigur că l-ai luat.

— Da, l-am luat… dar atunci cum…?

Văzând că nu înțeleg, Steward s-a ridicat repede. A scos flaconul cu pastile din sertarul căruciorului și mi l-a întins. Am luat una dintre pastilele cunoscute, apoi am băut apa pe care mi-a oferit-o. Abia după ce m-a văzut înghițind a răsuflat ușurat.

— E posibil ca feromonii prințului moștenitor să fi anulat efectul inhibitorului. Mirosul lui a umplut toată camera… Ce s-a întâmplat azi-noapte? Povestește-mi tot.

Vorbea încet, dar insistent. Am înghițit în sec și i-am răspuns:

— Îl vegheam. Părea că se trezește, apoi m-a tras brusc spre el și am ajuns amândoi pe pat.

— Și după?

— Și-a apropiat fața de mine, de parcă îmi căuta mirosul, apoi și-a pierdut din nou cunoștința. După aceea… ai văzut și tu.

Steward m-a privit în tăcere, cu o expresie greu de descifrat.

— Atât? Ai rămas așa toată noaptea? Nu mă mir că ești atât de palid. Dacă nu mă trezeam, cine știe cât mai stăteai acolo.

A oftat și a clătinat din cap.

— Oricum nu mai are rost să te cert. Lasă, uităm.

Rușinat, mi-am plecat capul. Steward s-a întors spre Kamar, iar eu am așteptat neliniștit. După ce l-a examinat câteva clipe, s-a încruntat și s-a uitat serios la mine.

— Doarme. Nu mai este inconștient.

— Cum?

Am clipit surprins. El a dat din cap.

— Da. Doarme profund.

Nu știam cum să reacționez. Steward și-a trecut o mână prin păr și a continuat:

— Nici după medicamente puternice nu l-am văzut dormind mai mult de jumătate de oră. Se trezea la cel mai mic zgomot. Acum, însă, nu reacționează deloc.

A oftat din nou și l-a privit pe Kamar. M-am uitat și eu. Chipul lui arăta mult mai bine decât atunci când şi-a pierdut cunoștința, iar respirația îi era liniștită. Dormea cu adevărat. Am simțit deopotrivă ușurare și nedumerire.

Dar liniștea n-a ținut mult. Sprâncenele lui Kamar s-au încruntat ușor. Steward a observat și el, iar eu am încremenit.

A gemut încet.

Kamar a deschis ochii. Privirea lui a trecut peste chipul meu și, pentru o clipă, n-am știut dacă m-a recunoscut. Când a reușit să focalizeze, am văzut din nou violetul adânc al ochilor lui.

A rostit un cuvânt, iar inima mi-a tresărit.

— Yohan. Ce s-a întâmplat?

Pentru o clipă, am sperat.

Dar speranța s-a stins imediat. Kamar al meu a dispărut; în fața mea era din nou prințul moștenitor Asgail, cu privirea rece.

În timp ce se ridica încet, Steward a vorbit primul.

— V-ați prăbușit după ce ați băut vin la ceremonia de rugăciune. Ați fost inconștient mai bine de douăzeci și patru de ore…

S-a oprit și s-a corectat:

— Mai exact, v-ați pierdut cunoștința, apoi ați dormit profund câteva ore. Cum vă simțiți?

Asgail a ezitat o clipă, apoi tonul lui a devenit dur.

— Am dormit?

M-am retras instinctiv, însă Steward a rămas calm și a dat din cap.

— Da. Nici zgomotul din jur nu v-a trezit.

Asgail n-a răspuns.

— Nici mie nu-mi vine să cred. Am încercat numeroase sedative și nu v-am văzut niciodată dormind atât de profund. Nu mai era vorba de inconștiență. A fost un somn adevărat, odihnitor.

Asgail părea în continuare neîncrezător, dar nu putea ignora explicația lui Steward. Acesta a continuat:

— Cum vă simțiți acum? Fără analize nu pot fi sigur, dar, la prima vedere, păreți chiar mai bine decât înainte.

Asgail a rămas o clipă pe gânduri, apoi a întrebat:

— Deci nu mi-ai administrat nimic?

— Nu, Alteță. Vă jur.

Steward mi-a aruncat o privire. Am clătinat ușor din cap; într-adevăr, nu i-am administrat nimic. Asgail s-a uitat la urma perfuziei de pe braț, apoi a schimbat subiectul.

— Bine. Vom face analizele după-amiază. Trimite după Muhammad. E nevoie să discutăm programul de azi.

A dat ordinul și și-a coborât picioarele din pat. În clipa aceea mi-a revenit în minte imaginea lui prăbușindu-se la ceremonie și am întins mâna fără să mă gândesc. Asgail s-a uitat imediat spre mine, iar avertismentul lui mi-a revenit în minte.

“Dacă mă mai atingi vreodată…”

Mi-am retras repede mâna și mi-am plecat capul. Mai dureroasă decât orice era privirea lui rece și indiferentă, de parcă între noi nu a existat niciodată nimic.

În ochi mi s-au strâns lacrimi. Mi-am ținut capul plecat ca să nu le vadă, dar Steward a observat și a intervenit:

— Alteță!

Asgail și-a întins brusc mâna și mi-a ridicat bărbia cu un deget. M-am uitat la el surprins. M-a cercetat câteva clipe, apoi a întrebat:

— De ce plângi?

Am clipit, iar o lacrimă mi-a alunecat pe obraz. Asgail s-a încruntat și mai tare. Mi-era teamă să nu spun ceva greșit, dar am reușit să răspund:

— Îmi pare rău. Doar… m-am bucurat că sunteți bine.

— Yohan a stat lângă dumneavoastră toată noaptea.

Steward a intervenit repede. Asgail nu și-a luat ochii de la mine. Părea să-l neliniștească ceva, deși nu-mi dădeam seama ce. Inima îmi bătea repede, până când Steward a adăugat:

— Ar merita să-l răsplătiți, Alteță.

Asgail s-a uitat la Steward, apoi din nou la mine.

Părea nedumerit.

Spre surprinderea mea, încordarea din privirea lui s-a risipit. M-a studiat câteva clipe și a întrebat:

— Ce îți dorești?

La început n-am înțeles și am rămas privind la el. A repetat:

— Cum ai vrea să te răsplătesc?

Am înțeles întrebarea, dar mintea mi s-a golit. Îl priveam fără să știu ce să spun, când Steward a intervenit:

— Ce părere aveţi de un sărut?

— Steward, ce spui?!

M-am întors spre el, șocat, iar mâna lui Asgail mi-a alunecat de sub bărbie. M-am uitat din nou la prinț. El și-a privit pentru o clipă propria mână, parcă nedumerit de gestul pe care tocmai l-a făcut. Apoi a râs scurt, ironic, și a spus:

— Dacă erai femeie, acesta era al patrulea sărut. Ce păcat.

Nu știam ce să răspund. Mă durea, dar absurditatea situației mi-a limpezit, într-un fel, mintea. Mi-am făcut curaj și l-am întrebat:

— De ce al patrulea?

Ironia a dispărut de pe chipul lui Asgail, iar între noi s-a lăsat o tăcere neplăcută.