Am mai mers fără oprire încă o zi întreagă, până când am ajuns, în sfârșit, la oraș. La început am zărit câteva clădiri în depărtare, apoi, dintr-odată, în fața noastră s-a deschis priveliștea unor turnuri strălucitoare. Nu mi-am imaginat că dincolo de deșert putea exista un contrast atât de mare. Am rămas cu ochii la oraș, uluit, iar Kamar mi-a zâmbit.

— E diferit de cum ți-l amintești?

— Da…

Am răspuns, încă năucit.

— Nu știu dacă era așa când eram mic… a trecut atât de mult timp…

Un lucru l-am ținut totuși minte: orașul era mereu orbitor. Bogăția se vedea pretutindeni, într-un contrast izbitor cu simplitatea din Al-Fatih. Pe lângă noi treceau mașini împodobite cu detalii aurii, iar oamenii păreau să nu se grăbească nicăieri. Reclame viu colorate se vedeau la tot pasul, iar clădirile înalte sclipeau în lumina soarelui. Dintr-odată m-am simțit stingherit.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Kamar când m-a văzut lăsându-mă mai jos în scaun. Rușinat, am mormăit:

— Mă simt ruşinat.

— Din cauza mea?

— Nu!

Am izbucnit imediat și am clătinat din cap.

— Din cauza mea.

— De ce?

Kamar chiar nu înțelegea. Am mormăit din nou:

— Așa… pur și simplu.

Probabil și-a dat seama ce aveam în minte, pentru că a ridicat din umeri.

— Nu-ți face griji. Eu sunt și mai puțin obișnuit cu locurile astea decât tine. Și oricum, tu tot drăguț ești.

— Nu la asta mă refeream.

Am simțit cum îmi ard obrajii și l-am certat, dar el doar s-a încruntat, de parcă nu înțelegea ce a spus greșit. N-am mai găsit nimic de adăugat și am tăcut. Kamar s-a uitat la mine, a ridicat dintr-un umăr și a schimbat subiectul.

— Hai să găsim unde să stăm.

Și chiar asta a făcut. Dorea să ne aprovizionăm de acolo cu tot ce aveam nevoie, dar a rămas prudent. Ca să nu atragă atenția, și-a pus o pereche de ochelari de soare și și-a acoperit parțial fața. În lumina puternică de afară, deghizarea părea cât se poate de firească.

— Așteaptă aici, a spus el și a dispărut în mulțime. Cu inima bătând tare, l-am strâns pe Rikal în brațe și am așteptat. Minutele au trecut greu, până când Kamar a apărut în cele din urmă. Am răsuflat ușurat.

— Unde ai fost?

Am întrebat când am observat ziarul pe care îl ținea în mână. Mi-a răspuns indiferent:

— Am cumpărat asta și am întrebat în jur. Suntem doar la marginea orașului. Locul în care trăiește familia regală e mult mai departe. Se pare că mai avem vreo șase ore de mers cu mașina.

— Șase ore?

Am rămas uimit. Nu-mi venea să cred că nici măcar acesta nu era centrul adevărat. Dacă aici arăta așa, cum era acolo? Kamar a continuat:

— Deocamdată rămânem aici, vedem cum stau lucrurile și apoi plecăm din țară.

N-a dat alte explicații și a pornit din nou mașina. Probabil a cerut indicații la chioșcul de ziare, fiindcă a plecat fără să ezite. S-a oprit la un han mic și a luat o cameră cu bucătărie, ca să ne putem pregăti singuri mâncarea. Am rămas surprins când l-am văzut plătind.

— De unde ai bani?

Am șoptit imediat ce am rămas singuri. Kamar mergea pe coridor și mi-a răspuns de parcă era cel mai firesc lucru din lume:

— Din casa ta.

— Din casa mea? Ah.

Am înțeles imediat și apoi am rămas șocat.

— I-ai luat?

— I-am luat? a repetat el, încruntându-se.

— Dacă vrei să-i spui furt, spune-i furt.

— Nu, nu asta voiam…

N-am mai știut ce să spun și am lăsat fraza neterminată. Kamar a răsucit cheia în broască, a deschis ușa și s-a dat la o parte ca să intru.

Camera era surprinzător de îngrijită. Bucătăria mică, placată cu lemn, avea ustensilele de bază și chiar o masă cu nişte scaune. Privirea mi s-a oprit asupra patului mare de lângă un dulap vechi.

— Probabil cred că suntem căsătoriți, a spus Kamar din spatele meu. Amândoi eram înfășurați din cap până în picioare în pânză și nu am spus aproape nimic, așa că omul de la han nu avea de ce să bănuiască altceva. Mi s-a încins fața.

— Căsătoriți? Poftim?!

Am tresărit, iar Kamar a părut dezamăgit. Asta m-a tulburat și mai tare. “Căsătoriți?” Nici măcar nu am vorbit despre căsătorie. Dar ne-am mărturisit iubirea și el a spus că își dorea copii cu mine.

“Oare asta însemna că eram deja ca un cuplu căsătorit?” Mintea îmi era vraiște.

— Dacă poți, rămâi în cameră, a spus Kamar cu blândețe.

– Nu știm cum sunt tratați Omega aici.

Cuvintele lui m-au readus imediat la realitate. Nu mai eram în Saide. Am dat încordat din cap, iar el m-a tras într-o îmbrățișare caldă.

— Nu-ți face griji. O să fie bine.

— Bine.

Când am dat din nou din cap, Kamar mi-a ridicat ușor bărbia și m-a sărutat exact pe buze. Surprins, am întrebat:

— Cum ai știut?

— Ce anume?

— Că aici sunt buzele mele.

Am arătat spre gură, iar el a râs și m-a sărutat din nou, scurt și blând.

— Pentru că aici voiam să te sărut.

Și-a lipit ușor fruntea de a mea, apoi s-a îndreptat și a întrebat:

— Vrei să mănânci ceva? Ți-e foame, nu? Mai avem provizii în mașină…

La auzul cuvintelor lui, Rikal a început să miaune nerăbdător și să se învârtă pe lângă picioarele mele.

Puțin mai târziu, Kamar s-a întors cu nişte sacoșe de mâncare. L-am privit cum se ducea spre bucătărie și, dintr-un impuls, m-am strecurat în spatele lui și l-am cuprins de talie, așa cum făcea el mereu cu mine. Kamar s-a uitat peste umăr, a zâmbit și apoi s-a întors la ce pregătea. M-am aplecat curios.

— Ce gătești?

— Păi… carne?

Mi-am dat seama că până atunci l-am văzut doar frigând carne și fierbând orez.

“Oare chiar nu știe să gătească altceva?” M-am uitat la el din spate.

— Kamar, tu știi să gătești?

A ezitat, apoi s-a întors spre mine și a râs scurt. A pus cuțitul jos, m-a prins de braț și m-a tras aproape. Luat prin surprindere, i-am întâlnit privirea în timp ce şi-a încolăcit brațele în jurul taliei mele și a zâmbit.

— Dacă nu știu să fac altceva decât carne?

— Și dacă nu știi?

— Ar fi o problemă serioasă.

S-a prefăcut îngrijorat, dar zâmbetul jucăuș din ochi îl trăda.

— Atunci ce părere ai de asta? Te mănânc pe tine.

— Nu!

Respirația lui mi-a gâdilat gâtul și am izbucnit în râs. A început să mă sărute și să mă ciupească ușor cu buzele pe gât și pe obraz, iar apoi a șoptit:

— De unde să încep? De la gât? De la talie?

— Nu, oprește-te!

M-am răsucit ca să scap, dar am ajuns cu spatele lipit de el. Am simțit cum trupul lui se încordează lângă șoldul meu, iar pentru o clipă aerul dintre noi s-a schimbat. M-am uitat timid peste umăr și privirile s-au întâlnit. Pentru o clipă, mi-am dorit să nu fi avut atâtea straturi de haine între noi.

Mieunatul ascuțit al lui Rikal ne-a determinat să încremenim.

Când m-am uitat în jos, l-am văzut cu blana zburlită, protestând zgomotos. Am mormăit:

— Rikal vrea carne.

Kamar a tăcut câteva clipe, apoi a spus:

— Când scapi de motanul ăsta?

— Niciodată.

Am răspuns fără ezitare, iar Kamar a tăcut din nou.

— Vorbești serios?

A întrebat de parcă era o glumă, fără să-i pot citi expresia.

— Pe jumătate.

N-am îndrăznit să întreb ce însemna cealaltă jumătate. M-am desprins din brațele lui, iar Kamar s-a întors la grătar. Curând, mirosul cărnii a umplut camera.

Tocmai când ne pregăteam să ne așezăm din nou la masă, cineva a bătut la ușă. M-am uitat surprins la Kamar. Mi-a făcut semn să mă dau la o parte și s-a ridicat să deschidă. A întredeschis ușa, iar trupul lui îmi bloca vederea. Am rămas privind neliniștit. Mai întâi s-a auzit vocea dură a unui bărbat.

— Ce este? Tu ești…

Mi-am ținut respirația, așteptând răspunsul lui Kamar. Nimeni nu trebuia să ne găsească.

“Ce putea să fie?” În timp ce mă întrebam dacă puteam ajuta cu ceva, vocea bărbatului s-a auzit din nou.

— Vă rog… ajutați-mă.

Disperarea din vocea lui m-a determinat să încremenesc. Nu puteam vedea expresia lui Kamar, dar eram sigur că avea să-l refuze. Tocmai doream să spun ceva, când bărbatul a continuat:

— Mi-e foame.

Și, ca pentru a-i confirma vorbele, stomacul i-a chiorăit puternic.