Chrissy îl privea în tăcere, dar nu era nevoie de cuvinte. Expresia de pe chipul lui spunea totul. Văzând acea expresie, Nathaniel își curbă ușor buzele într-un zâmbet pe jumătate, cu o notă de ambiguitate.

– Am spus ceva cu adevărat respingător?

Tonul lui era la fel de calm ca de obicei, dar se simțea o notă de amuzament în el. Chrissy nu s-a obosit să-și ascundă sentimentele, replicând rece:

– Dacă ai ști cât de celebră este familia ta, nu mi-ai pune această întrebare.

În ciuda remarcilor ironice ale lui Chrissy, Nathaniel a rămas complet imperturbabil:

– Întotdeauna am considerat că ăsta este prețul faimei.

– Aah…

Chrissy a scos un scurt suspin. Se simțea atât amuzat, cât și suspicios. De ce l-ar salva cineva ca el?

Deși memoria îi era oarecum fragmentată din cauza panicii care îi întunecase conștiința, Chrissy știa cu siguranță că Nathaniel Miller îl salvase, iar acesta îi demonstrase, cât de priceput era în mânuirea bastonului, exact așa cum a afirmat cu mândrie.

Până la urmă, tot n-am realizat nimic.

Un sentiment de inferioritate îi copleșea mintea. Dacă Nathaniel Miller nu ar fi venit să-l salveze, ce s-ar fi ales de el? Faptul că era nevoit să accepte o favoare de la cineva pe care îl numea mereu respingător nu determina decât să-i înrăutățească și mai mult starea de spirit a lui Chrissy.

Amestecă apatic supa cu lingura, oftând ușor. Chiar în acel moment, se auzi o voce în engleză:

– De ce nu mănânci? Nu-ți place mâncarea?

Întrebarea bruscă îl determină pe Chrissy să ridice privirea, întâlnind ochii lui Nathaniel ațintiți asupra lui. În timp ce Nathaniel devorase două fripturi și începea să se apuce de puiul acoperit cu brânză, Chrissy a băut doar o singură înghițitură de apă. Văzându-l așa, îi adresă o altă întrebare calm.

– Dacă nu-ți place nimic, spune-mi și o să le spun să aducă altceva.

– Nu e nevoie…

Cu un festin atât de copios așezat în fața ta, ce ți-ai mai putea dori? Chrissy aruncă fără să-și dea seama o privire către nenumăratele feluri de mâncare care umpleau masa lungă, apoi începu să vorbească încet:

– Mă simt bine, doar că nu am poftă de mâncare.

– De ce? a întrebat Nathaniel, apoi își băgă firesc o bucată mare de pui în gură. Doar privind asta era suficient să-l epuizeze pe Chrissy; ezită o clipă înainte de a răspunde:

– Pentru că s-au întâmplat atâtea lucruri.

Asta era adevărul. A venit aici crezând că e nevoie să mănânce ceva, dar, când se trezi în fața mâncării, îi dispăruse complet pofta de mâncare. Poate că mândria lui rănită, ofensată de propria slăbiciune, îi înăbușise toate emoțiile. Un alt suspin îi scăpă de pe buze, iar Chrissy ridică din greșeală privirea, întâlnind-o pe cea a lui Nathaniel. Dându-și seama că îl urmărea tot timpul acesta, se încruntă și îi spuse pe un ton dur:

– Ce s-a întâmplat? Dacă ai ceva de spus, spune odată.

Ca răspuns la cuvintele lui Chrissy, Nathaniel nu a vorbit imediat, ci s-a limitat să-l privească intens, înainte de a rosti încet:

– Mă gândesc dacă să folosesc forța ca să te determin să mănânci sau să te las în pace.

Acel ton calm, dar rece, îi provocă lui Chrissy fiori pe șira spinării. Cuvintele erau în mod clar menite să fie pline de grijă, dar nuanța era drastic de contradictorie.

Ochii lui Nathaniel au rămas ațintiți asupra lui. Încă se gândea la opțiuni sau aștepta ca el să facă o alegere? După un moment de tăcere, Chrissy își luă în liniște lingura și își duse supa la gură. Abia după ce termină jumătate din castronul de supă rece și tăie jumătate de pâine, Nathaniel își luă cuțitul și furculița și începu să taie restul de pui.

În cameră se făcu liniște, întreruptă doar de clinchetul vaselor. De data asta, Chrissy era cel care a rupt primul tăcerea.

– Ce vrei?

Nathaniel se opri din ceea ce făcea și ridică privirea spre el. O tăcere bruscă se așternu asupra amândurora. Chrissy nu se clinti; îl privi drept în ochi.

– M-ai salvat de două ori. Chiar te-ai rănit în timpul ăsta.

Chrissy aruncă o privire spre mâna lui bandajată, apoi se întoarse să-l privească direct pe Nathaniel:

– Dacă ai vreo rugăminte, spune-mi și o voi îndeplini. Atâta timp cât este în limitele posibilităților mele.

Auzind acea remarcă prudentă, Nathaniel lăsă încet tacâmurile jos, şi își lăsă mâinile pe masă.

– O dorință…?

Repetă el pe un ton sugestiv, cu ochii ușor strânși. Văzând zâmbetul ciudat al lui Nathaniel, Chrissy se pregăti mental. Dacă era vorba doar de sex oral, se putea descurca. Dar dacă voia ceva mai mult… ei bine, nu i-ar fi plăcut, dar nu avea de ales. La urma urmei, tipul ăsta îi salvase viața…

În clipa în care gândul acela se încheie, Nathaniel vorbi. A durat doar o secundă sau două până când sunetul s-a auzit, dar pentru Chrissy a părut o eternitate.

– Rămâi la mine acasă.

Nathaniel își formulă în sfârșit cererea, dar Chrissy a rămas uluit. Ce naiba tot bolborosea el acolo?

A durat ceva timp până când acele cuvinte i-au pătruns cu adevărat în creier. Chiar și așa, Chrissy încă îl privea cu o expresie increduloasă:

– Vorbești serios?

– Da.

Răspunsul era atât de calm. Chiar și după ce se asigură încă o dată, lui Chrissy îi era încă greu să accepte.

– Credeam că o să-mi ceri altceva…

El a mormăit ceva fără să-și dea seama, ceea ce l-a determinat pe Nathaniel să ridice ușor sprâncenele, de parcă ar fi întrebat ce anume. Chrissy nu s-a mai învârtit în jurul cozii și a vorbit direct:

– Asta ai vrut mereu de la mine.

Apoi, a adăugat o remarcă ironică:

– Deci nu mai ești interesat de trupul meu?

– Ha, ha, ha!

Nathaniel a izbucnit brusc în râs. Chrissy a rămas surprins, cu ochii larg deschiși de uimire. Totuși, Nathaniel nu părea deranjat de această reacție; a râs și l-a privit în răspuns:

– Desigur că vreau, îmi doresc atât de mult încât aș putea înnebuni.

Atunci de ce ai făcut o cerere atât de ciudată? Sau pui la cale altceva…?

Un sentiment de neliniște i s-a strecurat în suflet, dar Nathaniel a continuat pe un ton calm, de parcă i-ar fi citit gândurile lui Chrissy:

– Dar nu te voi atinge decât dacă ești de acord. Nu e nevoie să-ți faci griji în privința asta.

Se poate avea încredere în acest bărbat?

În mijlocul nenumăratelor îndoieli, într-un colț ascuns al inimii lui Chrissy a apărut brusc o convingere greşită. Deși era doar o fărâmă, era suficient încât să-i clatine vigilența.

– Să rămân la tine acasă…

Chrissy repetă încet rugămintea. Apoi, strângând ochii în semn de examinare, întrebă din nou:

– Este un ordin?

Pentru acest bărbat, acel cuvânt era cel mai potrivit, sau mai degrabă, niciun alt cuvânt nu-l putea descrie mai bine. Chrissy gândea așa în timp ce îl privea, dar Nathaniel vorbi primul:

– Nu. E o rugăminte.

Răspunsul imprevizibil îl uimi din nou pe Chrissy, de parcă ar fi primit o lovitură în cap. Despre ce naiba vorbea? O rugăminte? Nathaniel Miller îi adresa o rugăminte? Orice licăr de speranță pe care abia începuse să-l aibă s-a risipit ca cenușa.

– De ce?

I-a luat mult timp să vorbească, apoi s-a încruntat, privindu-l cu suspiciune:

– De ce ai folosit cuvântul “rugăminte” în legătură cu mine?

A accentuat în mod deliberat acel cuvânt, în timp ce Nathaniel stătea în fața lui, un zâmbet abia schițat apărându-i pentru o clipă pe chip:

– Pentru că nu am absolut niciun interes să fiu nevoit să mă înghesui în camera ta strâmtă și dărăpănată.

– Poftim?!

Chrissy a ezitat o clipă înainte să înțeleagă sensul cuvintelor lui.

– Vrei să spui… că doreşti să stau cu tine?

– Exact.

Răspunsul era imediat clar și decisiv. Nathaniel a adăugat firesc:

– Dacă nu ne place casa asta, ne putem muta în altă parte, dar e nevoie să fie undeva unde aleg eu.

Motivul era evident. Nu voia să stea în camera înghesuită a lui Chrissy, dar adevăratul motiv pe care dorea să-l afle era altul.

– De ce?

Chrissy nu și-a lăsat garda jos, insistând cu întrebarea:

– De ce ar trebui să fiu cu tine? Sau s-a întâmplat ceva?

Evenimentele care au dus la pierderea bruscă a cunoștinței i-au revenit în minte. Privind în ochii lui Chrissy, care sclipeau de frică, Nathaniel a declarat:

– Dacă rămâi aici, te voi ajuta să-l găseşti pe polițistul pe care îl cauți.

Acele cuvinte l-au lăsat pe Chrissy mut, incapabil să mai rostească vreun cuvânt.