Mă doare capul îngrozitor.

– Ah…

Chrissy gemu încet, chinuindu-se să deschidă ochii. Durerea nu era doar în cap; îl dureau gleznele și tot trupul, de parcă erau pe punctul de a se sfărâma. Ce s-a întâmplat? Încercând să-și cerceteze amintirile încețoșate, ultima imagine care îi veni în minte era aceea în care cădea și își pierdea cunoștința.

Se ridică repede în șezut, dar gemu imediat și se retrase, cuprins de durere. Abia după ce durerea pulsatilă se potoli, Chrissy își ridică încet capul și își dădu seama unde se afla. O cușcă de fier.

Cușca înghesuită, abia suficient de mare încât un adult să poată sta ghemuit în ea, era sudată din bare groase de fier. Un lacăt mare pe zăvor îi servea drept avertisment: Nici să nu visezi să evadezi.

Unde anume se află acest loc?

Luminile din jur erau slabe, dar suficiente pentru a distinge obiectele. Chrissy își dădu seama că nu erau doar una sau două cuști de genul acesta și că nu era singurul închis acolo. Fiecare cușcă avea o persoană înăuntru și, imediat, înțelese de ce cuștile erau atât de înghesuite.

Toți cei închiși, cu excepția lui Chrissy, erau copii. Chrissy înghiți în sec, ochii lui cercetând siluetele mici, care păreau să nu aibă mai mult de zece ani. Indiferent dacă se întorcea la stânga sau la dreapta, în față sau în spate, priveliștea rămânea neschimbată. Trupurile slabe și fragile îi atrăseră atenția, aproape determinându-l să scoată un țipăt de groază.

Respirația i se acceleră, urmată de un val de amețeală. Chrissy închise ochii strâns, încercând să-și țină respirația. O ținu până când amețeala se potoli, expirând chiar înainte ca durerea agonizantă a lipsei de oxigen să-l lovească. Pe măsură ce mintea i se limpezi, sunete slabe începură să-i ajungă la urechi. Nu-i luă mult să-și dea seama că erau suspinele copiilor.

Deschizând ochii și uitându-se din nou în jur, lui Chrissy îi era încă greu să accepte ca realitate scena din fața lui. Era sfâșietor, dar se întâmpla cu adevărat. Să-i închidă pe acești copilași în cuști de fier ca pe niște animale… Ceea ce era și mai îngrozitor era faptul că şi Chrissy mai văzuse o dată această cușcă. Mai precis, el însuși era închis acolo, la fel ca acei copii. De aceea, îi era și mai greu să creadă că această situație ar fi la fel ca înainte.

Te rog… să nu fie din nou așa.

Chrissy și-a mușcat buza inferioară, înghițind un geamăt. Încercând să-și recâștige calmul, s-a concentrat pe observarea situației. Când ochii i s-au obișnuit cu întunericul, a zărit silueta unui băiețel ghemuit în cușca din față. După ce a respirat adânc și a înghițit în sec, Chrissy l-a strigat cu dificultate pe copil:

– Hei, puștiule. Mă auzi? Uită-te la mine.

A bătut ușor cu degetul în gratiile cuștii. Copilul a tresărit, reacționând cu o fracțiune de secundă întârziere. Ridicând încet capul, a rămas cu mâinile strânse în jurul genunchilor și l-a privit în tăcere pe Chrissy. A încercat să-i întâlnească privirea băiatului, forțând un zâmbet liniștitor:

– Bună, eu sunt Chrissy Jin. Cum te cheamă?

Copilul a rămas tăcut, limitându-se să-l privească fix. Neabătut, Chrissy continuă să vorbească pe un ton liniștitor:

– Unde ești? De ce ești închis aici? Nu-ți fie teamă, sunt procuror. Dacă cineva îți face ceva rău, te voi ajuta. Poți să-mi spui ce s-a întâmplat?

Cuvintele lui Chrissy au fost întâmpinate cu tăcere. Sunetul suspinelor încă mai plutea undeva în jurul lor. Chrissy a așteptat răbdător. În cele din urmă, băiatul a șoptit cu o voce slabă și sceptică:

– Și unchiul e închis într-o cușcă.

Tonul lui era indiferent, de parcă ar fi vrut să spună că acele promisiuni nu aveau niciun sens atunci când cel care le făcea se afla în aceeași situație. Copilul nu era prost, ci doar prea mic. Desigur, nu avea cum să aibă încredere ușor în cineva care era închis la fel ca el. Înțelegând acest lucru, Chrissy a continuat, cu voce plină de încredere:

– M-am lăsat prins intenționat. Poliția va veni în curând să ne salveze. Așa că e nevoie doar să-mi spui ce știi. Bine?

Copilul a rămas sceptic:

– De ce te-ai lăsat prins intenționat? Deci nu știai nimic despre locul ăsta?

fericire, Chrissy era adult. Iar adulții sunt mai pricepuți la minciuni decât copiii. Mai mult, era un adult desfrânat, cu o experiență considerabilă în inventarea minciunilor.

– Desigur că știu. Dar ceea ce știu eu este complet diferit de a auzi direct ce ai trăit tu. Înțelegi asta, nu-i așa? Știi cât de importantă este mărturia unui martor direct?

Ultimul lucru este adevărul. Chiar dacă este vorba de un copil, dacă mărturia lui este coerentă, ar trebui totuși acceptată. Te rog, nu mai fi așa. Copilul s-a uitat suspicios la Chrissy, care se ruga în tăcere, apoi a început să vorbească cu prudență:

– Mă numesc Scott Payne.

– Bună, Scott. Mă bucur să te cunosc.

Când Chrissy i-a spus numele cu blândețe și i-a zâmbit, băiatul a dat din cap și a continuat:

– Mă jucam în fața casei când, deodată, a venit o mașină și m-a luat. O, Maple a spus că tatăl ei i-a spus brusc să meargă cu un bărbat, de aceea a venit aici…

Poveștile care au urmat erau toate foarte asemănătoare. În cele din urmă, toți copiii au ajuns aici în moduri similare: vânduți de părinții lor sau răpiți în timp ce se jucau. Aici erau închiși în cuști, primeau doar mâncare minimă și erau lăsați să aștepte ziua în care urmau să fie “eliberați”.

– Să vă elibereze? Ce vrei să spui? Unde vă duc?

Scott a răspuns cu o voce joasă și tremurătoare:

– Eu… nu știu. Știu doar că unii oameni erau duși de acolo, iar apoi… apoi nu s-au mai întors niciodată…

În acel moment, vocea băiatului s-a înecat, iar el a început să mormăie printre suspine:

– Vreau să merg acasă… Mama… Tata…

Plânsul lui Scott se amesteca cu suspinele care răsunau pretutindeni. Chrissy voia să-l îmbrățișeze pe copil, dar și el era închis într-o cușcă și nu putea.

– Nu plânge, Scott. Îți promit că o să vă scot pe toți de aici.

Încercă să-l liniștească pe copil în toate felurile posibile. Nu îndrăznea să-și imagineze adevăratul scop din spatele răpirii acestor copii. Pentru că şi Chrissy înțelegea prea bine.

“Nu-mi place… Te rog, oprește-te, te rog, oprește-te! Nu-mi place…!”

Propria voce a lui Chrissy din copilărie, plină de lacrimi și rugăminți, i-a răsunat brusc în urechi. Și-a ascuns fața în palme și a respirat adânc. Nu era momentul să se gândească la trecut sau să-și plângă de milă. Era nevoie să iasă de aici cu orice preț. Trebuia să-i salveze pe copii.

Cum să fac asta?

Chrissy a început să pipăie în grabă cu mâinile, verificând fiecare detaliu al cuștii. Dacă asta era un loc destinat ținerii copiilor, probabil că nu era foarte solid. Un copil nu ar fi putut să o țină, dar un bărbat adult…

– La naiba!

Înjură neputincios în timp ce încerca să dea un șut în peretele din fața gratiilor. Abia după un timp o durere ascuțită îi străbătu glezna. Nu-și putea folosi niciun picior. Oare un singur picior ar fi suficient pentru a sparge acest perete?

În timp ce, cu o expresie serioasă, își folosea cu atenție mâinile pentru a cerceta crăpăturile din perete, deodată s-a auzit zgomotul unei uși care se deschidea, urmat de o lumină albă orbitoare care a inundat întregul spațiu. Cineva intrase și aprinsese toate luminile. Lumina bruscă l-a determinat pe Chrissy să se încrunte, acoperindu-și ochii cu mâna. Imediat după aceea, s-au auzit pași grăbiți, cineva coborând scările. Chrissy a clipit repede ca să-și obișnuiască ochii, apoi s-a uitat în grabă afară. Camera era înghesuită, cuștile de fier erau așezate pe două rânduri, iar în fiecare cușcă se afla un copil. Inima lui Chrissy s-a strâns când a văzut fețele palide, îngrozite și epuizate.

“Revino-ți, Chrissy. Tu ești singurul care îi poate salva.”

Închise ochii, respiră adânc, apoi îi deschise din nou, observând mai atent. Pașii se apropiau. Chrissy se agăță de gratii, încercând să identifice intrusul care se apropia. Și apoi, bărbatul se opri în fața cuștii lui Chrissy. Îi zâmbi larg, întinzându-și brațele ca un actor pe scenă:

– O! Te-ai trezit? E o mare onoare să te cunosc în astfel de… circumstanțe speciale. Steaua noastră strălucitoare!

Chrissy era confuz, privindu-l pe bărbatul care rostea cuvinte atât de pompoase. Unde îl mai întâlnise înainte? Probabil îl mai văzuse… Ah.

A recunoscut instantaneu identitatea bărbatului care îi zâmbea. Bărbatul s-a prezentat drept “Ben”.

De ce se află aici, la Marele Juriu, persoana care l-a hărțuit și a încercat să-l determine să dispară?