Nathaniel Miller s-a uitat în jos la mine, rostind cuvinte despre care nu-mi dădeam seama dacă erau glume răutăcioase sau ironie abia mascată – totul în timp ce continua să fumeze. Uram cât de calm rămânea.

– Nu e corect. Deloc.

Doream să-l destabilizez, dar expresia lui nu s-a schimbat – mi-a tolerat insolența fără să clipească măcar.

Apoi mi-am amintit cum mă comparase cu o pisică sălbatică în biroul judecătorului Regan. Furios, l-am privit cu o privire dură încă o dată și m-am întors să plec – un semnal tacit că refuzam să mai continui discuția. Dar, în acel moment, s-a întâmplat ceva imprevizibil.

“…”

Dintr-o dată, Nathaniel Miller a întins mâna spre mine. Era să țip, dar mi-am înăbușit strigătul inspirând brusc.

Am încremenit, cu ochii larg deschiși, bătăile inimii răsunându-mi în urechi. Simțeam de parcă pulsul acela îmi bătea cu putere în timpanele urechilor. Am reușit să expir abia când i-am văzut din nou chipul.

Mă privea cu o surprindere sinceră – aparent nepregătit pentru reacția mea.

Nu se putea să fie adevărat.

M-am mustrat pentru că am reacționat exagerat. Ruşinat, am rămas rigid, respirând superficial, fără să-mi iau ochii de la el – pentru că, dacă totuși intenționa să mă atace?

Miller a rămas nemișcat o clipă lungă, cu mâna suspendată în aer, de parcă ar fi așteptat să mă calmez. Un gând ridicol – și totuși, tocmai când eram pe punctul de a râde de mine însumi, el și-a coborât mâna și, arătând cu degetul, a spus:

– Mașina mea e pe aici.

Am rămas din nou mut. M-am uitat fix la el. El mi-a zâmbit slab, cu un zâmbet ironic.

– Nu ai spus să te ajut?

El a adăugat firesc:

– Chiar dacă nu mi-ai cerut-o.

O remarcă ironică? Nu putea glumi – deci era cu siguranță o necăjire.

– Nu… adică…

– Domnule procuror.

Mi-a întrerupt protestul și mi s-a adresat din nou. Am simțit o adiere de feromoni. Vocea lui s-a transformat într-o șoaptă catifelată.

– Chiar crezi că aș forța un bărbat rănit?

Cuvintele lui m-au determinat să roșesc de rușine. Respinsesem o simplă bunătate. Nu era nimic mai mult decât o curtoazie firească – exact ceea ce ar oferi orice persoană decentă.

Oare puteam măcar să-l numesc “decent”?

Alungând gândul acela, am deschis gura să refuz mai ferm – dar el a vorbit din nou.

– Nu e nevoie să fii atât de rezervat. Dacă nu vrei nimic, nu voi face nimic.

Buzele i se curbară într-un zâmbet blând.

– Ar fi păcat să nu-mi pot folosi celălalt picior.

Logica lui era de necontestat. Nathaniel Miller oferea ajutor pur și practic cuiva pe care îl văzuse prăbușindu-se.

Era nepotrivit – și, în mod ciudat, convingător. Totuși , să am încredere în bărbatul care tocmai încercase să mă violeze ar fi o nebunie. Cu toate astea, feromonii lui își făceau efectul asupra mea, iar hotărârea mea a început să se clatine. Eram obosit, rănit… dacă leșin din nou, cine știe ce s-ar putea întâmpla?

La gândul acesta, rațiunea a învins mândria.

– Dacă bunătatea ta ascunde un alt motiv, nu o voi accepta.

Nu era o amenințare prea serioasă – rănile mele m-au lăsat într-o stare mai proastă decât a lui.

El a râs, apoi s-a întors și a pornit înainte, de parcă era sigur că îl voi urma.

I-am privit pentru o clipă spatele arogant. Era o nebunie. Dar dorința de a pune capăt acestei nopți dezastruoase a învins îndoielile mele. O să ajung acasă destul de curând – iar un taxi la ora asta, singur și lovit, nu era o opțiune mai bună. Știa și el asta – de aceea mergea în față cu atâta încredere.

Zgomotul bastonului pe pietrele pavajului răsuna în aleea îngustă în timp ce îl urmăream, fără să mă uit nici măcar o dată înapoi.

Când am intrat în parcarea cu plată, nu m-a surprins să găsesc un Jaguar negru care ne aștepta. Pentru un bărbat ca el, să-și cumpere o mașină nouă în fiecare zi ar fi o joacă de copii. M-am așezat pe scaunul pasagerului și mi-am pus centura; Nathaniel Miller a pornit mașina încet.

Jaguarul rula pe străzile întunecate cu o ușurință surprinzătoare – fără viteză nesăbuită, abia dacă se clătina în curbe. M-am simțit copleșit de cât de elegant conducea.

– Conduci singur.

I-am aruncat o privire la picioare; mâini sigure țineau volanul. El a răspuns calm.

– Încă pot conduce fără probleme.

Am încruntat sprâncenele.

– Mă întrebam dacă te-ai vindecat deja și folosești bastonul doar ca sprijin.

Era ironic – și pe jumătate din îndoială sinceră – dar el mi-a zâmbit doar cu acel zâmbet impenetrabil.

– Nu am mereu un bodyguard lângă mine. Mă pot apăra foarte bine singur.

Se simțea o urmă de amuzament în vocea lui. Oare i se părea amuzant? A adăugat, tot calm:

– Ți-am spus – dacă m-ai fi rugat, te-aș fi ajutat.

A repetat aceeași frază, de parcă ar fi vrut să sugereze că suferința mea era responsabilitatea mea. Ce nemernic. L-am privit cu furie.

– Cum? Dând alarma?