Abia atunci mi-am dat seama că mă strigase pe nume. Revenind la realitate, eram încă nemișcați, ca înțepeniți, în mijlocul străzii. Nathaniel Miller se uita în jos la mine, enervarea fiindu-i evidentă între sprâncenele încruntate.

– Ce încerci să faci?

Vocea lui era calmă, dar plină de reproș. Mă simțeam atât de nedreptățit, cât și furios, așa că mi-am dat frâu liber nemulțumirii:

– Cel care a tăiat calea este cel vinovat. Ce fel de șofer ești?

Bărbatul a ridicat ușor o sprânceană. Era doar un gest fugar, dar i-am simțit clar disprețul. Nathaniel Miller și-a întors capul cu indiferență pentru a privi mașina mea veche, care se apropia de Jaguarul lui strălucitor. Privirea lui rece, ce se uita sus, m-a determinat să mă dau înapoi fără să-mi dau seama.

La naiba, mirosul ăsta.

În mijlocul poluării intense a aerului din oraș, un parfum incredibil de dulce încă mai plutea în aer. Dacă aș fi continuat să inspir acest miros, mintea mea ar fi înnebunit cu siguranță.

Sau poate aș fi înnebunit de furie.

Mi-am stăpânit furia și l-am privit pe bărbat cu sfidare. Aș vrea să fiu cu 10 cm mai înalt. Nu, 15 cm ar fi ideal.

Nu sunt scund, dar bărbatul ăsta e prea înalt. În plus, trupul lui bine proporționat și musculos îl determină să pară și mai impunător, în timp ce eu sunt extrem de scund. Majoritatea Alfa sunt arătoși, dar bărbatul ăsta e cu adevărat special. Oare e pentru că e un Alfa Extrem? Toți Alfa Extremi sunt așa?

Dacă nu era această situație și dacă el nu era un Alfa, cu siguranță eram atras de acest bărbat.

Gândindu-mă la asta, eram atât enervat, cât și rănit, iar expresia mea a devenit și mai urâtă. În plus, senzația lăsată de mâna tatălui meu adoptiv, care tocmai mă atinsese, încă persista, determinând să-mi fie imposibil să mă concentrez asupra situației actuale.

Dar, în contrast total cu mine, bărbatul nu avea nicio expresie pe chip. Tot ce arăta era o ușoară ridicare a sprâncenelor.

– Deci.

Nathaniel a tras un fum adânc din țigară și l-a expirat încet. Abia atunci mi-am dat seama că ținea o țigară în mână. Din fericire, mirosul feromonilor lui se estompase odată cu fumul.

– Cum intenționezi să rezolvi această situație?

Oricum, era vina mea. Știam asta, dar faptul că el se năpustise intenționat era de necontestat. Mi-aș fi dorit să pot zâmbi și să spun că o voi gestiona calm, dar, din păcate, nu puteam.

În fața mea se afla un Jaguar. Trebuia să supraviețuiesc, atât din punct de vedere economic, cât și biologic. Pentru a prelua controlul, mi-am ridicat intenționat vocea într-un ton sfidător:

– Și tu ești responsabil pentru asta, nu-i așa? Nu da toată vina pe mine, ar trebui să ai niște cunoștințe de bază.

Nathaniel a rămas indiferent. Dar am avut senzația că se încrunta. Oricum, nu era mulțumit.

Deodată, a ridicat mâna. M-am speriat, dar Nathaniel a folosit doar mâna în care ținea țigara ca să-și dea părul la o parte. Mi-era puțin rușine că am reacționat exagerat.

A oftat, oboseala fiindu-i evidentă pe chip. În acel moment, puteam simți plictiseala absolută care radia din tot trupul său. Dacă acest bărbat ar muri, ar fi cu siguranță din cauza acestei plictiseli.

Ochii pe jumătate închiși ai bărbatului s-au întunecat. În timp ce priveam acei ochi adânci de ametist, mi-a venit brusc în minte o veche zicală.

Când privim în abis…

– Mă înșel? a spus el, tot pe un ton calm și liniștit. Dar, pentru că expresia lui nu se schimbase deloc, mi s-a făcut și mai frig.

Tocmai voiam să deschid gura ca să spun că asta era o responsabilitate comună, când, brusc, mâna bărbatului a apărut chiar în fața mea.

– Poftim?!

Am rămas uimit de mâna uriașă care s-a deschis în fața ochilor mei, iar tot trupul mi s-a înțepenit. Dintr-o dată, eram apucat de guler și dus deoparte.

S-a auzit un zgomot dur, trupul meu era izbit cu putere de capotă. A urmat durerea, iar un geamăt involuntar mi-a scăpat din gură.

Dar nu s-a oprit aici. Bărbatul stătea chiar în spatele meu, cu mâna în jurul gâtului meu. Și-a dus încet țigara la gură, strângându-mi gâtul, și a tras încet un fum lung. Nathaniel a vorbit.

– Spune din nou.

A spus el, tot pe un ton calm, fără nimic neobișnuit.

Dar strânsoarea de la gâtul meu era foarte reală. Am încercat să mă zbat ca să scap din strânsoarea lui, dar Nathaniel doar a râs de mine, apăsând cu putere pe artera mea carotidă.

Mă sufocam, fața mi se înroșise. Inima îmi bătea nebunește, dar nu mai ajungea aer. În timp ce mă zbăteam după aer, el continua să fumeze.

Doamne.

Prin conștiința mea care se pierdea, i-am simțit erecția.

În timp ce mă sufoca, el se excita. Chiar dacă totul era beznă în fața ochilor mei, ciudat, tot puteam simți clar cum duritatea lui se freca de fundul meu.

Hei… nebunule… ticălosule!

Mâna care bătea fără speranță în capotă a căzut brusc, pierzându-și toată puterea. Dincolo de bătăile frenetice ale inimii mele, i-am auzit vag vocea.

– Deci.

Nathaniel și-a dus încet țigara la buze.

– Cine e de vină, domnule Procuror Chrissy Jin?

Nu voiam să recunosc că mă strangula, nici că îi făcea plăcere să o facă. Era o groază de neimaginat. Dar era un adevăr evident, iar eu nu voiam să mor. Dacă nu-mi plecam capul aici, omul ăsta mă va ucide cu siguranță.

Mi s-a căscat gura. Gâtul mi se uscase și simțeam că e pe punctul de a se rupe.

Spune doar că-ți pare rău și totul se va termina. Spune că eram prost să îndrăznesc să mă opun unui Alfa Extrem ca tine, spune că nu era vina ta, ci era numai vina mea.

Pentru că Nathaniel Miller nu greșește niciodată.

Împreună cu sentimentul de neputință, mi s-a stârnit un val de furie. Voiam să trăiesc, dar nici nu voiam să mă supun. Nu puteam să-l implor, dar nici nu îndrăzneam să mă opun; nu puteam decât să-l privesc cu ochii înroșiți de furie. Nathaniel se uita la mine de sus. De parcă ar fi putut să zdrobească şi cu ușurință pe cineva ca mine, ca un copil care omoară o furnică doar de dragul distracției.

Of, a expirat bărbatul. Țigara era arsă mai mult de jumătate, atârnând între degetele lui subțiri. Colțul buzei lui Nathaniel s-a ridicat ușor. Ciudat, strălucirea roșie a țigării părea să-mi umple câmpul vizual. Fără să-mi dau seama, am privit cu ochii pierduți către căldura roșie care se îndrepta spre mine. A, nu e asta dansul focului?