– Bună seara, domnule Miller.

Portarul care a deschis ușa l-a întâmpinat cu un zâmbet. Ashley a dat scurt din cap fără să spună nimic și a trecut pe lângă el. Cu nişte pungi de cumpărături în brațe și o mică plantă în ghiveci în mână, Ashley a traversat holul, dar s-a oprit înainte de a apăsa butonul liftului privat. Stând în fața liftului, pe care îl oprise la ultimul etaj, a vorbit.

– Benjamin, a venit cineva?

– Domnule? O!

Portarul se apropie repede și se opri lângă el, răspunzând.

– Oaspetele care a venit ieri cu dumneavoastră a ieșit puțin și s-a întors. Deoarece era cineva pe care l-am recunoscut de ieri, l-am lăsat să urce…

Vocea i s-a stins când a aruncat o privire către Ashley, încercând să-i ghicească reacția. Ashley nu a spus nimic, ci a apăsat pur și simplu butonul. În timp ce liftul cobora, și-a scos portofelul din buzunarul hainei și a scos o bancnotă cu o mână, oferindu-i-o. Portarul, atât agitat, cât și încântat, a primit bancnota de 100 de dolari.

– Mulțumesc, domnule Miller.

Curând, ușile liftului se deschiseră și Ashley intră.

– Domnule.

În timp ce Ashley stătea în lift, portarul îl strigă ezitant. Nesigur dacă ar trebui să spună asta, începu cu prudență.

– De fapt, oaspetele care a venit cu dumneavoastră… e     puțin rănit…

Fața lui Ashley se încruntă în timp ce îl privea fix pe portar.

─ ▪ ─

În timp ce Koi aplica ultimul plasture pe care îl cumpărase de la farmacie, se auzi zgomotul liftului. Se grăbi să strângă în sac materialele medicale împrăștiate și să facă ordine în încăpere, dar pași grei și rapizi, începură să răsune prin holul larg. Koi încercă să se ridice repede, dar se strâmbă involuntar de durere.

A urmat sunetul unei uși care se deschidea, se închidea, apoi se deschidea din nou. Părea că Ashley îl căuta. Koi a respirat adânc, a deschis ușa băii și a ieșit.

– Ash, te-ai întors?

Îl salută în mod deliberat cu o voce veselă. Ashley, care se îndrepta spre camera alăturată, tresări la auzul vocii. Când privirile lor se întâlniră, Koi zâmbi ruşinat. Fața lui Ashley, pe de altă parte, se albise complet.

Ashley s-a repezit spre Koi și, fără avertisment, l-a apucat de braț și a strigat furios.

– Ce s-a întâmplat? Cine ți-a făcut asta?

Koi clipi surprins de reacția mult mai intensă decât se așteptase. Se gândise că Ashley va fi șocat, dar nu în asemenea măsură. Simțindu-se ciudat de vinovat, Koi se grăbi să explice.

– E…e în regulă. Nu e atât de grav, doar că arată mai rău decât este…

– Cine ți-a făcut asta? Spune-mi!

Arăta cu adevărat nebun. Ochii lui violeți străluceau auriu, iar fața lui rece era contorsionată de furie. Dacă vinovatul era în fața lui în acel moment, probabil l-ar fi strangulat până la moarte. Koi, temându-se că lucrurile ar putea scăpa cu adevărat de sub control, încercă disperat să-l calmeze.

– A…Ash, Ash. Mă simt bine. Serios. Doar arată rău, atâta tot. Nu te enerva. Te rog, calmează-te…

Te rog. Koi îl privi cu ochi imploratori. Strălucirea aurie din ochii lui Ashley se estompă încet. Când ochii lui reveniseră la nuanța lor firească de violet, el vorbi în sfârșit — cu o voce liniștită, stăpânită.

– Spune-mi ce s-a întâmplat.

Koi ezită, apoi forță un zâmbet.

– Putem să ne așezăm și să vorbim?

În loc să răspundă, Ashley îl luă brusc pe Koi în brațe. Surprins, Koi își înfășură instinctiv brațele în jurul gâtului lui Ashley. Încercă să protesteze cu un “Stai…”, dar Ashley nu spuse nimic, pășind cu pași mari într-una dintre camere. Părea un salon, cu un minibar aliniat pe un perete, plin cu băuturi alcoolice, și câteva piese de mobilier comode aranjate în tot spațiul. Ashley îl așeză pe Koi pe un fotoliu ușor curbat, care părea perfect pentru a te întinde.

A spus că vrea să stea jos și să vorbească…

Pentru o clipă, Koi s-a simțit ca un pacient la o ședință de terapie. Chiar în momentul în care acest gând i-a trecut prin minte, Ashley s-a ridicat.

– Mai ai nevoie de ceva?

Tonul său calm îl determină pe Koi să creadă că furia lui se potolise puțin. Ușurat, scutură din cap, iar Ashley îl întrebă din nou.

– O băutură? Vrei ceva?

– Păi…

Koi aruncă o privire spre barul bine aprovizionat și răspunse.

– Ai putea… să-mi dai un ginger ale cu un strop de whisky?

Simțindu-se ciudat de ruşinat sub privirea lui Ashley, adăugă repede:

– Bill mi-a mai preparat o dată și era foarte bun. D…dar nu e nevoie, dacă e prea complicat…

Înainte să apuce să termine, Ashley se întoarse și se îndreptă spre bar. Koi rămase întins acolo, urmărindu-i mișcările.

– Poftim.

– Mulțumesc.

Koi luă paharul cu recunoștință și îl duse imediat la buze. Tocmai când băutura era pe punctul de a-i atinge limba, vocea lui Ashley răsună în încăpere.

– N-am pus whisky. Nu mai bea alcool o vreme.

Era prea târziu cu o fracțiune de secundă. Băutura – doar ginger ale simplu – îi atinse limba. Dezamăgit, Koi puse paharul jos. Îl zări pe Ashley bând whisky direct dintr-un pahar, simplu, fără gheață. Koi voia să întrebe: “De ce tu poți bea și eu nu?”, dar știa că nu era momentul potrivit. Chiar și cineva atât de neatent ca şi Koi putea simți asta.

– Koi.

Ashley a pus paharul gol pe măsuța de ceai și a vorbit din nou.

– Acum vorbește. Totul.

Așezat pe canapea, la nişte pași distanță, Ashley părea indiferent în timp ce continua.

– De ce nu ți-ai ținut promisiunea? Ți-am spus să stai acasă. De ce ai ieșit singur? Ce-i cu rănile alea?

Se simțea de parcă era interogat. Koi ținea paharul pe jumătate plin cu ambele mâini, așezate pe burtă, și în cele din urmă vorbi.

– Păi…

Amintindu-și întrebările lui Ashley una câte una, încercă să le pună în ordine.

– Cred că mi-am încălcat promisiunea, dar am avut un motiv… N-am avut de ales…

Ashley nu l-a mai presat – doar s-a uitat fix la el. Presat de tăcere, Koi a continuat ezitant.

– M-a sunat șeful. Îți amintești când ne-am întâlnit din nou pentru prima dată? Pe vremea când eram la secția de poliție?

În timp ce Koi îi povestea ruşinat ce se întâmplase, Ashley asculta în tăcere. După ce a făcut un scurt rezumat, Koi a trecut direct la prezent.

– Dar se pare că mașina nu era încă ridicată. Şeful a spus că, din moment ce am lăsat-o acolo, ar trebui să mă duc să o iau. Altfel, îmi va reține costul din salariu…

Koi a făcut o pauză, cu buzele strânse. Abia atunci Ashley a întrebat:

– Deci te-ai dus la casa lui Nelson? Cum?

El se referea la mijlocul de transport. Koi a răspuns sincer.

– Am luat metroul, autobuzul… și am făcut și autostopul.

Ashley nu a răspuns. S-a uitat doar la Koi, apoi a întrebat în șoaptă:

– Nu s-a întâmplat nimic?

– Poftim? O. Nu, nu s-a întâmplat nimic. M-am rănit din alt motiv…

În sfârșit, era timpul să treacă la subiectul principal. Ashley îl privea, de parcă ar fi avut deja o idee despre ce urma să spună, dar Koi simțea că trebuie să o spună personal.

– M-am bătut puțin la casa lui Nelson. Așa m-am rănit. Dar e în regulă. Am găsit mașina, am returnat camioneta și am primit chiar și cecul. Asta e tot.

Koi a deschis gura ca să zâmbească, de parcă totul s-ar fi rezolvat, dar a strâns din dinți și a scos un “au” înăbușit. Buza lui crăpată îl durea. Instinctiv, a atins-o, doar ca să descopere sânge pe vârfurile degetelor. Speriat, a încremenit. Ashley s-a ridicat imediat și a scos o batistă din buzunarul costumului.

– M…mulțumesc…

Koi a presupus că Ashley i-l va da, dar, în schimb, Ashley se așeză pe marginea șezlongului și apăsă ușor cu batista pe buzele lui Koi. Koi își coborî ruşinat mâna. În timp ce Ashley apăsa ferm pentru a opri sângerarea, el vorbi.

– Înțeleg că ai încercat să te descurci singur.

Vocea lui era calmă, lipsită de emoție. Koi își ținu respirația, întrebându-se ce gândea Ashley — pe jumătate curios, pe jumătate nervos. Ashley continuă, tot calm.

– Koi, dacă ai putea să miroși, ai ști cât de furios sunt în acest moment.

Koi tresări, clipind rapid. Credea că Ashley se calmase – dar se pare că nu era așa. De fapt, feromoni puternici se eliminau din trupul lui Ashley, dar Koi nu observase deloc. Doar strălucirea aurie slabă din ochii violeți ai lui Ashley trăda furia lui.

– Ce ți-am spus? Ți-am spus să nu ascunzi niciodată nimic de avocatul tău, nu-i așa?