Koi deschise ochii simțind că cineva îi scutura ușor umărul. Ridică privirea, clipind somnoros în timp ce se uita în jur, iar o voce liniștită se auzi de sus.

– Trezește-te. Trebuie să te duci acasă.

Odată cu aceste cuvinte, memoria lui Koi reveni în sfârșit. Ashley îl mângâiase, apoi adormise din nou. Înainte să adoarmă, Ashley îi strânsese mâna cu putere, rugându-l să nu plece până nu se trezește. Koi așteptase lângă el, ținându-i mâna, și în cele din urmă adormise aplecat peste marginea patului.

Când a ridicat capul, ochii reci ai secretarei îl priveau fix. Koi s-a trezit instinctiv, umerii i s-au încordat, dar apoi a conștientizat că mâna lui Ashley era încă în a lui și a reușit să-și adune puțin curaj.

– O să… aștept până se trezește Ash.

Vocea îi tremura, abia mai mult decât un șoaptă, lipsită complet de încredere.

Era genul de ton trist pe care oricine l-ar fi ironizat, iar Koi însuși se simți descurajat doar auzindu-l. Dar, surprinzător, expresia secretarei nu se schimbă. Ea vorbi în același ton rece, de afaceri.

– A trecut deja de miezul nopții. Dacă întârzii mai mult, nu va începe tatăl tău să-și facă griji?

La auzul acestor cuvinte, Koi tresări și încremeni. Se întrebă cât de multe știa ea despre el, dar nu se putu hotărî să întrebe. Dacă era mai devreme, ar fi sunat să spună că rămâne peste noapte la un prieten, dar deja ratase ocazia. Dacă ar fi rămas afară fără să spună nimic, tatăl său era absolut furios.

Nu-l mai lovise în ultima vreme, dar…

Trecuse ceva vreme de când atitudinea tatălui său începuse să se schimbe. Din această cauză, Koi se agăța de o fărâmă de speranță. Poate că tatăl său chiar se schimbase.

Atunci cu atât mai mult nu trebuia să-l supere.

Mai era timp până la absolvire. În plus, trebuia să se pregătească pentru facultate. Nu era în măsură să se mute și nu era ceva ce putea face chiar dacă ar fi vrut. Oricum, era încă doar un elev de liceu.

Dar ceva continua să-l macine.

– Totuși, am promis…

Se uită la Ashley cu o expresie ezitantă, dar Ashley nu dădea semne că și-ar fi revenit. Deodată, își aminti de ultima dată când Ashley se diferenţiase. Chiar și atunci, rămăsese inconștient mult timp.

În ce stare se află Ash în acest moment?

– Ăăă… când cineva devine un Alfa extrem… își pierde adesea cunoștința în felul ăsta? a întrebat Koi cu prudență. Ea era singura care îi putea da un răspuns. Nu era ușor să încerce să găsească informații pe cont propriu. Tot ce aflase era că, după diferenţiere, ochii lor devin violeţi, au o imunitate de câteva ori mai mare decât oamenii normali și, dacă feromonii nu sunt eliberați în mod regulat, creierul lor se poate topi.

Poate că nici Ash nu știe prea multe despre asta.

Nici măcar nu-și controla feromonii cum trebuie, așa că părea foarte plauzibil. Când Koi întrebă, sperând să afle măcar câteva informații, secretara răspunse indiferent.

– Nu neapărat. Ashley Miller este un caz special.

– În ce sens? a întrebat Koi repede, iar ea se uită în jos la Ashley în timp ce răspundea.

– Pentru că nu și-a eliberat feromonii la timp.

Pentru o clipă, Koi nu a înțeles și a clipit.

– De ce nu și-a eliberat Ash feromonii la timp?

Chiar și Koi știa că, dacă un Alfa extrem nu-și elibera feromonii, creierul său se deteriora. Deci, de ce nu o făcuse Ashley? se întrebă Koi, nedumerit, iar secretara adăugă cu o expresie indiferentă:

– Ar trebui să-l întrebi pe Ashley Miller mai târziu. Mașina așteaptă jos. Ar fi bine să pleci înainte să se facă prea târziu.

Koi se uită la Ashley, apoi la mâinile lor încă împletite. Își strânse mâna cu putere, iar secretara vorbi din nou.

– Uneori, nu vei putea să-ți ții o promisiune. Voi doi trebuie să începeți să vă maturizați.

– A încălca promisiunile înseamnă să te maturizezi? a întrebat Koi. Dacă asta însemna să fii adult, el nu voia așa ceva. Dar secretara îl privi drept în ochi.

– Nu. A înțelege asta înseamnă să fii adult. Dacă Ashley Miller este iubitul tău, atunci desigur că ar trebui să înțelegi.

Logica ei era impecabilă. Koi nu a mai putut spune nimic și și-a îndreptat privirea din nou spre Ashley.

Era ușor dezamăgit că Ashley încă nu se trezise, dar își reaminti repede. Ashley nu se simțea bine. Exact asta trebuia să înțeleagă.

– Sunt mulți oameni aici, în afară de tine.

Secretara i-a vorbit din nou lui Koi, care încă ezita.

– Faptul că stai aici așa nu ne ajută pe niciunul dintre noi.

Cuvintele ei l-au rănit profund. Avea dreptate.

Când Ashley se diferenţiase sau suferise, Koi era singurul care era acolo. Dar acum, nu mai era cazul. Când Ashley se va trezi, va primi o masă mult mai bună și mai hrănitoare decât supa instant pe care o adusese Koi, iar medicii sau alți membri ai personalului se vor ocupa imediat de el. Faptul că şi Koi rămânea acolo, fără a oferi nimic util, nu era decât o povară.

Incapabil să mai suporte cruda realitate, Koi îi strânse mâna lui Ashley pentru ultima oară înainte de a-i da drumul și de a se ridica. Luă geanta pe care o lăsase aruncată pe podea și își îndreptă postura. Secretara se întoarse prima. Koi se uită înapoi de câteva ori înainte de a o urma în cele din urmă afară din cameră.

– Haide, urcă.

Mașina care aștepta în fața conacului era un sedan negru pe care Koi nu-l mai văzuse niciodată. La semnalul secretarei, un bărbat care părea a fi un bodyguard a deschis ușa, iar Koi a mormăit un “mulțumesc” ezitant înainte de a urca. Ușa s-a închis, iar mașina a pornit. Singur în tăcere, Koi și-a strâns geanta la piept.

O, da.

În timp ce mașina ieșea din proprietate, i-a venit brusc ceva în minte. Și-a scos telefonul, care mai avea puțină baterie, a activat internetul și a tastat repede o căutare.

<cum eliberează feromonii alfa extremi>

Își aminti cuvintele secretarei în timp ce tasta. Rezultatele se încărcară rapid.

Nu prea știa cum își eliberează feromonii unii Alfa sau unii Omega banali.

Poate că se discuta la curs, dar nu avea nicio legătură cu el, așa că probabil nu acordase atenție. Și, după reacția secretarei, se părea că unii Alfa extremi erau un caz cu totul diferit. A parcurs rapid rezultatele căutării, încercând să înțeleagă ideea generală. Pe măsură ce făcea clic pe câteva pagini legate, fața lui Koi a devenit treptat palidă.

─ ▪ ─

Îl durea capul de parcă urma să i se despice. Pe măsură ce își revenea în simțiri, simțea că tot trupul îi era ud și îl furnica.

Simțind acea senzație cunoscută, dar neplăcută, Ashley deschise încet ochii. Clipi de câteva ori, în timp ce lumea neclară din jurul lui începea să se lumineze. Și odată cu ea, îi reveni memoria.

Koi.

S-a gândit mai întâi la el și și-a întors repede capul — doar ca să încremenească. Mâna care îl ținea până când și-a pierdut cunoștința era acum goală. Instinctiv, a încercat să se ridice, dar trupul i-a cedat și s-a prăbușit din nou, gâfâind în timp ce se ghemuia.

Abia după ce a reușit să-și calmeze puțin amețeala, Ashley a ridicat capul pentru a privi în jur. Nu mai era nimeni în camera spațioasă.

Doar el.

Era obișnuit cu asta, dar de data asta era diferit. Își aminti lucrurile pe care le spusese Koi și promisiunea pe care o făcuse înainte de a adormi, și deveni repede palid. Exact la momentul potrivit, se auzi o bătaie în ușă.

– Te-ai trezit.

Secretara intră, vorbind cu tonul ei firesc, indiferent.

– A fost trimis acasă. Era prea târziu. E încă student, iar părinții lui erau îngrijorați.

– Îngrijorați?

Ashley îi repetă cuvintele cu un rânjet. Amintindu-și ce îi spusese Koi mai devreme, îi veni un nod în stomac.

Era doar un accident inevitabil.

Dar au aruncat toată vina pe Koi, care era doar un copil, și și-au descărcat toată furia asupra lui. Asta ar trebui să facă adulții – părinții?

Gândindu-se la felul în care Koi acceptase toate astea ca pe ceva normal, lui Ashley i se făcu rău. Ar fi trebuit să-l mângâie mai mult, să-l țină mai strâns în brațe.

Gândul că îl trimisese pe Koi înapoi la tatăl acela violent pentru că nu-și putea controla feromonii ăia mizerabili îl determina să se simtă de parcă înnebunea.

– Dă-mi telefonul.

Ashley a reușit în sfârșit să scoată cuvintele. Secretara, de parcă se așteptase la asta, a scos telefonul din buzunar și i l-a înmânat. Dar Ashley nu a sunat în fața ei. Voia cu disperare să audă vocea lui Koi, dar s-a abținut, reprimându-și impulsul, și a așteptat ca ea să părăsească încăperea. Ea i-a verificat perfuzia, a chemat un doctor să i-o scoată și a întrebat un ultim lucru.

– Ai nevoie de ceva? De o masă?

– Am spus să plecați. Toți! a răbufnit Ashley, stăpânirea de sine pe care o menținuse până atunci cedând în cele din urmă. Din fericire, au plecat fără să protesteze. Odată ce a rămas singur, a apăsat în grabă butonul de apel rapid al lui Koi. S-a auzit tonul de apel, iar Ashley a așteptat cu nerăbdare să-i audă vocea.

Dar, după doar câteva sunete, apelul s-a încheiat. A urmat o voce automată.

– Nu putem prelua apelul…

Culoarea dispăru de pe fața lui Ashley.