Koi s-a întors la rulotă, cu respirația tăiată. S-au sărutat iar și iar, nevoind să se despartă, până când s-a făcut periculos de târziu.

Chiar și la final, el ezitase și se oprise, picioarele refuzând să se miște – până când Ashley luase în cele din urmă singur decizia. Dacă mai zăboveau, tatăl său, îi va prinde cu siguranță. Într-o zi, Koi va dezvălui adevărul, dar acea zi nu era azi.

– Koi, te conduc acasă.

Când Ashley a coborât din mașină și a început să se îndrepte cu pași mari spre el, Koi a intrat în panică și a scuturat rapid din cap.

– N…nu! Pot să merg singur – o să merg singur!

– Pur și simplu nu vreau să-mi iau rămas bun.

Ashley mărturisi sincer. Voia să meargă alături de Koi până la ușa casei lui, prelungind despărțirea încă puțin. Și, sincer, Koi simțea la fel. Dar realitatea nu era atât de drăguţă.

– Mi-e… rușine, a recunoscut Koi în șoaptă.

– Casa mea e foarte săracă. Nu vreau să o vezi.

După ce a reușit în sfârșit să rostească aceste cuvinte, el îl privi pe Ashley cu hotărâre.

– O să merg singur. Serios. De data asta vorbesc serios.

Koi abia reuși să-și stăpânească dorința de a fugi din nou în brațele lui Ashley. Se întoarse repede și o luă la fugă, de data asta fără să se uite înapoi, punând toată puterea în mișcare.

Când a ajuns în sfârșit acasă, din fericire, tatăl său nu se întorsese încă.

Se strecură în rulota întunecată și se îndreptă direct spre duș. Spațiul îngust abia încăpea o persoană, dar Koi începu să se frece imediat. Mai întâi, își spălă hainele – cămașa, pantalonii și lenjeria intimă – frecându-le cu mâna și cu săpun. Abia după aceea începu să-și spele propriul trup.

Deși făcuse deja duș la școală, s-a săpunit de două ori și s-a spălat din nou pe cap.

Chiar când a închis robinetul, a auzit ușa și apoi pași.

Tatăl său ajunsese acasă.

Koi încremeni, ciulind urechile. Dacă tatăl său era beat, era mai bine să nu-și arate fața.

Abia atunci și-a dat seama că, în graba de a intra în casă, nu își luase prosopul sau haine curate.

Panicat, s-a uitat în jur – apoi a auzit pași în fața ușii. S-au oprit chiar în fața dușului.

Koi a rămas nemișcat, cu fiecare mușchi încordat, ținându-și respirația. Inima lui bătea nebunește. Era paralizat de frică.

În acel moment, Koi a închis ochii și a strigat în tăcere din adâncul pieptului:

“Ajută-mă, Ash.”

Ca și cum i-ar fi răspuns, tatăl său își drese gâtul chiar în fața ușii subțiri a dușului. Koi tresări și încremeni din nou. După o scurtă pauză, tatăl său vorbi.

– Koi, faci duș?

Calmul neașteptat din vocea tatălui său îl uimi pe Koi. Nu era deloc ceea ce se așteptase. În timp ce stătea acolo uimit, tatăl său îl strigă din nou.

– Koi?

– Păi… d…da! Da!

Panicat, Koi a bâlbâit un răspuns și și-a adunat în grabă hainele umede în brațe înainte de a deschide ușa.

Tatăl său stătea la mică distanță, așteptând. Se încruntă ușor la vederea lui Koi, ud leoarcă.

– Te simţi bine, Koi?

– D…da.

Koi repetă același răspuns tremurat și adăugă repede:

– Mă simt bine. P…poți să faci duș acum. Eu am terminat…

Trecu repede pe lângă el, căutând cu mâna tremurândă un prosop în sertar și uscându-se în grabă. Un fior brusc îl străbătu, așa că își aruncă pe el o cămașă de noapte uzată și o pereche de pantaloni scurți cât de repede putu.

Apoi, ținând încă hainele ude în mână, ieși afară. Abia după ce le agăță neglijent pe o sfoară, mintea lui începu să se liniștească.

Nu părea beat…

Koi ezită, apoi aruncă o privire înapoi spre rulotă. Prin lumina interioară pâlpâitoare, văzu umbra tatălui său mișcându-se înăuntru.

Fără să-și dea seama, Koi înghiți în sec.

Nu avea de ales. Pregătindu-se, a pășit cu precauție înapoi înăuntru.

Prin lumina slabă, putea să-și dea seama că tatăl său se mișca. Koi se opri în prag, privind.

Tatăl său a făcut câțiva pași, apoi a dispărut în duș.

Acum.

Koi se repezi înăuntru și sări direct în pat, trăgând pătura peste cap. Inima îi bătea cu putere în piept.

Sunetul dușului răsuna neobișnuit de tare în urechile lui.

Dar tatăl său nu a stat mult. A ieșit repede și l-a zărit pe Koi ghemuit în pat. S-a oprit, dar n-a spus nimic – doar s-a uitat fix la el.

Tăcerea îl determină pe Koi să se simtă din nou neliniștit.

Of.

Deodată, îl auzi pe tatăl său expirând.

Apoi se auzi un zgomot de pași… urmat de zgomotul unei sticle.

Deci, până la urmă, se dusese să ia alcool.

Koi crezu pentru o clipă că nu va bea – dar nu, desigur, primul lucru după care se întinse tatăl său era sticla.

Totuși, în seara aceea nu a băut prea mult. Nici măcar nu a terminat două pahare înainte să se ridice și să se întindă pe pat.

Abia atunci Koi s-a relaxat.

“Te simţi bine, Koi?”

Vocea tatălui său îi răsună în memorie. Era ciudat – prea ciudat – că tatăl său îl întrebase asta.

Pentru el, Koi era ca aerul – ceva care exista, dar nu se vedea. În rare ocazii în care îl băga în seamă pe Koi, era întotdeauna când era beat și violent.

Așa că şi Koi încerca mereu să nu fie văzut. Încerca să trăiască cât mai invizibil posibil. Și tot ce-și dorea era un singur lucru.

Să crească și să plece de acasă.

Facultatea era una dintre modalitățile prin care putea deveni independent. Dacă avea note suficient de bune, putea obține burse, subvenții, tot felul de ajutoare.

Dacă notele lui erau bune.

Amintirea examenului de admitere la facultate eșuat, i-a revenit în minte, iar un mic suspin i-a scăpat de pe buze.

E în regulă. Pot să-l dau din nou. Am economisit bani, nu-i așa?

Toți banii aceia erau pentru fuga lui. Nu erau suficienți pentru taxele de școlarizare, dar poate erau suficienți pentru a acoperi chiria unui apartament dărăpănat. Sau chiar pentru a cumpăra o mașină ieftină. Ceva vechi și ponosit, dar suficient pentru a locui în ea și a merge cu ea la muncă.

Atunci nu ar mai fi nevoie să-l văd niciodată.

Nopțile în care dormeam cu frică s-ar fi sfârșit în sfârșit. Koi a închis ochii strâns, încercând să adoarmă. Dar în clipa în care a făcut-o, gândurile i-au zburat în altă parte.

L-am strigat pe Ash.

Inima s-a agitat ușor.

Amintindu-și cum strigase numele lui Ashley, tremurând sub duș, simți o durere în piept și respirația îi deveni grea.

Înainte, în momente ca acelea, nu avea pe cine să strige.

Obișnuia să stea întins acolo, neajutorat, așteptând ca bătăile să înceteze.

În comparație cu acele zile, asta părea un vis. Acum, avea pe cineva pe care să-l strige.

Ash, Ash, Ash.

Cu cât repeta mai des numele, cu atât îi bătea inima mai repede, cu atât își dorea mai mult să-l vadă din nou.

Abia se despărțiseră, și deja îi era atât de dor de el.

Probabil de aceea oamenii vor să trăiască împreună când se îndrăgostesc.

Roșind, Koi se ghemui. I se părea că tot trupul îi vibrează în ritmul bătăilor inimii.

După absolvire… aș putea să locuiesc cu Ash?

─ ▪ ─

O să mă îsor cu el.

Sub jetul puternic de apă, Ashley privea cu o expresie extrem de serioasă în gol, în timp ce acel gând îl consuma.

După ce l-a condus pe Koi acasă, s-a întors și a intrat imediat sub duș. Dar, tot timpul, nu a avut decât un singur gând în minte.

O să-i cer mâna lui Koi. E singura cale de a rămâne cu el pentru totdeauna.

Era și singura modalitate prin care îl putea proteja pe Koi. Dacă se căsătoreau, nu mai trebuia să-și facă griji că ar putea fi răpit. Verigheta simboliza deja posesia.

Koi era în întregime al lui.

Doar gândul ăsta îl determina pe Ashley să se simtă amețit. Ideea de a-l salva din acel loc infernal – și de a o face în mod legal – era satisfăcătoare, dar, mai mult decât atât, îi plăcea ideea de a-l avea fără a mai fi nevoit să-și ia rămas bun vreodată.

De dimineața până seara, în fiecare zi, împreună.

Numai gândul era atât de euforic, încât creierul îi zumzăia.

Ashley zâmbi larg sub jetul de apă, incapabil să-și ascundă colțurile buzelor ridicate.

Căsătoria era într-adevăr un sistem perfect.

Era o invenție umană pe care o găsea foarte plăcută – și, fiind el însuși om, intenționa să o folosească pe deplin.

Înainte să-și dea seama, își imagina de unde să cumpere inelul, unde vor merge în luna de miere și, în cele din urmă, pe cei doi trăind într-o casă liniștită cu două etaje la țară, cu un câine și o pisică, îmbătrânind împreună.

Și cu acel vis în minte, a adormit în cele din urmă.

─ ▪ ─

– Mmm… mmm… mmm…

A doua zi dimineață, Koi fredona fericit în timp ce se pregătea pentru școală, dând chiar din cap pe ritmul propriului cântec.

Nu știa că diminețile pot fi atât de emoționante și că se poate simți atât de bine. Spălându-se pe față, îmbrăcându-se, pregătindu-și ghiozdanul – fiecare mică rutină îl încânta.

Pașii îi erau ușori și nu se putea opri din zâmbit.

S-a uitat la reflexia sa în oglindă. Obrajii îi erau îmbujorați. Ruşinat, dar nu nemulțumit, s-a grăbit să iasă din casă.

Dar chiar când era pe punctul de a pleca…

– Koi.

Vocea tatălui său îl strigă din spate.

Și într-o clipă, toată fericirea aceea s-a risipit.

Koi încremeni, amintindu-și că uitase că tatăl său era încă acasă, dormind în pat.

Se opri pe loc, ezitând, apoi își întoarse încet capul.

Tatăl său era pe jumătate ridicat în pat, privindu-l fix.

O tăcere sufocantă umplu aerul.