Ashley nu a scos niciun cuvânt în timp ce îl conducea pe Koi. Nu a salutat niciun coleg de clasă care l-a recunoscut, nu a zâmbit nici măcar puțin. A continuat să meargă repede, ținându-l strâns de umăr pe Koi, de parcă se temea că acesta ar putea fugi în orice moment. Din această cauză, Koi era nevoit să alerge ușor doar pentru a ține pasul, picioarele lui abia atingând pământul uneori.

Ashley l-a dus pe Koi în spatele unei clădiri îndepărtate, pe o alee liniștită pe care aproape nimeni nu trecea vreodată. Acolo, Ashley s-a oprit în sfârșit și s-a uitat în jos la el. Koi, gâfâind de parcă era pe moarte, nici măcar nu putea să-și recapete respirația, dar Ashley nu i-a dat drumul. Și-a luat brațul de pe umerii lui Koi doar pentru a-i apuca ambele brațe, fixându-l cu o privire fermă.

Ashley îl privea cum se chinuia să respire, așteptând în tăcere. Abia după ce respirația greoaie a lui Koi s-a calmat în sfârșit, Ashley a vorbit.

– Te simţi bine?

– D… Da…

Koi dădu repede din cap, cu ochii ațintiți la pământ, incapabil să ridice privirea. Vocea lui Ashley se auzi din nou deasupra lui.

– Ce s-a întâmplat ieri?

Desigur.

Inima lui Koi, care abia începuse să se liniștească, începu imediat să bată din nou cu putere. El se bâlbâi.

– Ce vrei să spui?

Încă nu se putea hotărî să ridice privirea. Enervarea lui Ashley creștea pe măsură ce Koi evita cu încăpățânare contactul vizual.

– Ai spus că a intervenit ceva urgent. Apoi telefonul tău era închis și nu am putut să dau deloc de tine. Știi cât de îngrijorat eram?

– Î… Îmi pare rău…

Koi își ceru repede scuze. Era clar că era vina lui. Ashley era lăsat în întuneric, ca și cum era lovită din senin – și nu de oricine, ci de cineva ca şi Connor Niles.

Cât de uluit trebuie să fi fost.

Koi, copleșit de vinovăție, își ceru din nou scuze.

– Îmi pare rău… Nu m-am gândit că o să-ți faci atâtea griji.

– Am așteptat așa cum ne-am înțeles, și tot ce am primit erau câteva rânduri într-un mesaj, iar apoi telefonul tău era închis. Oricine era îngrijorat.

Ashley îl mustră mai sever decât de obicei, iar Koi se ghemui și mai mult, incapabil să ridice capul.

– Îmi pare rău… a mormăit Koi încă o dată. Ashley nu mai spuse nimic pentru o vreme. Tăcerea era apăsătoare. Koi simțea privirea lui arzându-l și se ghemui și mai tare. După o lungă pauză, Ashley suspină.

– Cum era testul de ieri?

Koi se simți ușurat. Ashley trecea cu vederea. Mergea mai departe. Koi îi era recunoscător pentru milă și dădu din cap.

– A… A mers bine. Am trecut.

– Asta e bine, a răspuns Ashley, dar ochii lui nu se dezlipiră de la fața lui Koi. Ceva nu era bine. Nu, totul era greşit încă de ieri. Mesajul acela ciudat, felul în care Koi îi evita privirea, felul în care dispăruse… nimic din toate astea nu avea sens.

S-a întâmplat ceva acasă?

Era singura posibilitate la care se putea gândi Ashley. Nu exista niciun motiv pentru care Koi să se distanțeze brusc, fără niciun motiv.

– Koi.

Îi spuse numele în șoaptă, iar Koi tresări. Încă incapabil să-i descifreze expresia, Ashley continuă.

– Dacă pot să fac ceva – orice – spune-mi. Chiar dacă crezi că nu te pot ajuta, spune-mi oricum. Poate că dacă discutăm, vom găsi o soluție.

Se opri, apoi adăugă blând.

– Suntem prieteni, aşa e?

Acel cuvânt a spulberat fragila stăpânire de sine a lui Koi.

Prieteni. Da. Suntem doar prieteni. Ash era doar amabil cu mine ca prieten… iar eu am interpretat greșit totul.

Dacă ar afla vreodată că îmi place de el…

Doar imaginându-și asta, Koi simți că nu mai poate respira. Ashley era o persoană bună, așa că nu l-ar fi disprețuit pe Koi. Dar, cu siguranță ar fi început să păstreze distanța. Nici măcar nu s-ar mai fi putut saluta dimineața.

Ideea că Ashley ar trece pe lângă el ca și cum el nu ar exista — Koi nu o putea suporta.

Trebuie să ascund asta.

Și-a mușcat buza și a făcut un jurământ în tăcere. Nu pot să-l las să afle. Sunt doar prietenul lui Ashley. Atât.

Expiră tremurând, apoi dădu din cap slab.

– Da… mulțumesc.

Chiar și pentru el însuși, vocea lui părea epuizată, complet lipsită de viață. Încercând să se mobilizeze, Koi a adăugat:

– O să fac asta.

“…”

Ashley nu spuse nimic în timp ce îl privea de sus. Ceva nu era bine. Nu, totul era greşit. Koi nu-l privea în ochi. Vocea îi tremura. Abia dacă dădea răspunsuri complete. Totul era greșit.

Koi, care mereu se înveselea când îl vedea pe Ashley, nici măcar nu zâmbea. Ce naiba se întâmplase?

Ashley îl simțea pe Koi tremurând în strânsoarea lui. Își strânse instinctiv mâinile, temându-se că şi Koi ar putea fugi în clipa în care îi dădea drumul.

– Koi.

Nu-i venea să creadă că trebuia să întrebe, dar nu avea de ales.

– Am făcut ceva greșit?

– N… Nu! Nu, nu e nimic de genul ăsta!

Koi ridică brusc capul, fără să se gândească. Privirile lor se întâlniră pentru prima dată — dar nu era ceea ce sperase Ashley.

Nu era niciun zâmbet. Fața lui Koi era palidă, iar ochii îi erau larg deschiși de groază. Era o expresie pe care Ashley nu o mai văzuse niciodată.

Iar ochii lui tremurau. Sălbatic, de parcă era cu adevărat speriat. Buzele îi tremurau, palide și subțiri.

Ashley rămase împietrit pe loc, uimit de privirea aceea. Koi părea să-și dea seama ce tocmai făcuse și încercă în grabă să ascundă totul.

– Nu contează. Doar că… nu mă simțeam bine. Atât. Serios.

Minciuni.

Ashley îl privi pe Koi, agitat, și își dădu seama imediat – mințea. Atât de evident, atât de transparent, încât doar un prost l-ar fi crezut.

Un lucru era foarte clar: Koi nu avea nicio intenție să-i spună adevărul lui Ashley. Iar Ashley habar n-avea de ce.

– Koi…

– Oricum… îl întrerupse Koi grăbit.

– Nu voi mai putea să mă antrenez. M-am înscris în echipa de majorete și acum trebuie să ne antrenăm după ore. Antrenamentele durează până târziu, așa că nu cred că voi mai putea să patinez. Mulțumesc pentru tot, sincer.

“…”

Era ca și cum ar fi învățat un scenariu pe de rost peste noapte. Ashley s-a uitat la Koi, care stătea acolo rostind replicile ca un robot, cu privirea ațintită spre pământ.

– Koi.

– Am trecut testul datorită ție. Serios, vorbesc serios. Totul se datorează ție. Așa că… nu mai trebuie să mă ajuți.

– Koi!

Ashley a strigat brusc și l-a apucat de braț. Koi a tresărit, ochii i s-au mărit, și a tăcut. Ashley s-a oprit și s-a uitat la el.

– Îmi pare rău, Koi. Îmi pare rău.

Își coborî repede vocea și își ceru scuze, plecându-și capul și expirând lung. Chiar și atunci, nu-i dădu drumul lui Koi.

– Îmi pare rău că am țipat. Dar chiar nu înțeleg. De ce te comporți așa?

– Nu există niciun motiv.

– Nu minți!

Ashley se strădui să-și păstreze calmul, vorbind cu cea mai joasă voce pe care o putea avea.

– E ceva. Nu-i așa? Ești supărat pe mine? Am făcut ceva greșit? Spune-mi. Dacă nu spui nimic, nu pot să știu.

Ashley continua să insiste. Koi se simțea ca și cum era împins într-un colț. Răspunse abia reușind să-și controleze vocea.

– Tu… tu n-ai făcut nimic rău.

– Mincinosule!

– Vorbesc serios.

Și, în cele din urmă, ochii lui Koi s-au umplut de lacrimi.

– Serios. Nu ai făcut nimic rău. Eu sunt cel… Eu sunt cel care a greşit!

– Poftim?!

Ochii lui Ashley se măriră. Koi nu se mai putea abține. Își frecă ochii cu ambele mâini, dar lacrimile îi curgeau pe obraji, picurând pe pământ. Ashley nu putea decât să privească, uimit. Ce naiba se întâmplase peste noapte?

– Koi…

Ashley încercă să vorbească din nou. Trebuia să știe ce voia să spună Koi. Cu ce greșise? Ce era asta?

Nu mai putea suporta – Koi nici măcar nu voia să-l privească. Nu zâmbea. Nici măcar urechile lui nu se mișcau așa cum o făceau întotdeauna când era emoționat. Ashley nu putea înțelege nimic din toate astea.

Ce naiba s-a întâmplat?

Tocmai când era pe punctul de a-l îmbrățișa din nou, împins de disperare…

– O…. Oprește-te.

Koi a încercat să-l împingă. A apăsat cu ambele palme pe pieptul lui Ashley, dar, desigur, nu a avut niciun efect. Ashley nu s-a clintit. De fapt, Koi aproape că s-a împiedicat înapoi, iar Ashley l-a prins la timp pentru a-l stabiliza.

Koi se grăbi să vorbească din nou.

– V… Va începe ora curând. Trebuie să plec. Hai… hai să nu mai vorbim despre asta.

– Koi.

Ashley strânse din nou brațul lui Koi.

– Nu pot face asta. Vrei să terminăm aici? Pur și simplu? Koi, chiar asta vrei? Mai am lucruri pe care trebuie să le aud de la tine.

– Ți-am spus, nu mai e nimic de vorbit.

– Păi, eu trebuie să aud!

Nu se mai putea abține și ridică vocea. Koi continua să-l respingă, să-l împingă, iar Ashley nu mai putea suporta. Își strânse dinții în timp ce se uită la fața palidă ca a unei fantome a lui Koi.

Poftim?

Deodată, vederea lui Ashley se învârti.