– Mmm… Mmmm…

Frecând din degete în timp ce aranja raftul de expunere, Koi a surprins privirea suspicioasă a unui bărbat din magazin – un client și prieten al proprietarului magazinului.

– S-a întâmplat ceva bun azi?

– Poftim? Nu, de ce?

Bărbatul, cu brațele încrucișate, își desfăcu o mână și arătă spre fața lui Koi.

– Zâmbești. Chiar fredonezi o melodie.

– Eu?

– Da.

Bărbatul îl privi pe Koi de sus până jos, apoi îi aruncă o privire suspicioasă. De parcă ar fi pus ceva la cale. Dar Koi doar înclină capul cu un zâmbet luminos și o privire nedumerită, apoi se întoarse imediat la fredonat și la munca lui. Bărbatul continuă să-l privească cu o dezaprobare evidentă.

Mai erau zece minute.

Koi aruncă o privire la ceas și abia se abținu să nu sară de bucurie. Niciodată nu închise magazinul cu un minut mai devreme — de fapt, de obicei lucra peste program. În zilele lucrătoare, magazinul se închidea la ora 22:00, dar, între închidere, curățenie și scoaterea gunoiului, întotdeauna mai dura cel puțin o oră.

Dacă încerca să înceapă curățenia mai devreme, apărea întotdeauna cineva chiar înainte de închidere să facă din nou dezordine sau să arunce mai mult gunoi. În plus, ori de câte ori era prins făcând curățenie mai devreme, era certat pentru că îi determina pe clienți să se simtă prost, așa că nu avea de ales decât să lucreze până în ultima clipă înainte de a încheia programul.

În ultima vreme, datorită antrenamentelor de patinaj artistic, nu mai lucra în turele din timpul săptămânii. Dar sâmbăta trebuia să facă curățenie și să ducă la gunoi tot ce nu reușise să facă cu o seară înainte, ceea ce însemna să ajungă cu cel puțin o oră mai devreme.

Desigur, nu primea niciun bonus pentru asta, dar Koi făcea în tăcere tot ce îi cerea proprietarul. Faptul că putea să aibă măcar un loc de muncă part-time era ceva pentru care era recunoscător.

Mai erau cinci minute.

Era pe cale să-l vadă pe Ashley.

Incapabil să-și stăpânească emoția, și-a ciulit urechile.

– Ai dat examenele de admitere la facultate?

Clientul a început brusc să-i vorbească. Koi s-a oprit și a mormăit.

– A, da… cam așa ceva…

– Da? Ce notă ai luat?

– Nu prea mare.

A încercat să ignore, dar bărbatul nu voia să renunțe.

– Te-am întrebat ce notă ai luat.

– Păi…

Koi era mereu neajutorat când oamenii îl presau în felul acesta. În cele din urmă, s-a dat înapoi și a răspuns sincer. Expresia severă și fixă a bărbatului s-a înmuiat imediat.

– Înțeleg. Deci chiar nu te-ai descurcat prea bine.

Bărbatul – care era prietenul proprietarului magazinului – avea un fiu în aceeași clasă alături de Koi. El trecea adesea pe acolo și îi compara pe cei doi, găsind mereu ceva de criticat la Koi. Nu era întotdeauna așa. La început, pur și simplu îl ignora complet pe Koi. Dar când a aflat întâmplător că şi Koi era în aceeași clasă cu fiul său și avea note mai bune, atitudinea lui s-a schimbat complet.

A început să-l întrebe subtil despre notele lui Koi și obiceiurile lui de studiu, dar în scurt timp a început să facă remarci răutăcioase în mod direct. Era ceva firesc să fie întrebat astfel despre notele lui . Dacă şi Koi nu răspundea, bărbatul rămânea pe lângă el și îl sâcâia până când acesta ceda.

Acum, evident într-o dispoziție bună – poate pentru că fiul său se descurcase mai bine decât Koi de data asta – bărbatul își așeză lucrurile pe tejghea. Koi se întoarse repede de la raftul pe care îl aranja și se îndreptă spre el când… clopoțelul de deasupra ușii a sunat. O briză răcoroasă a pătruns înăuntru, iar Koi și-a întors instinctiv capul.

– O! a mormăit el, încremenind pe loc.

Și clientul de la tejghea rămase cu ochii mari.

Bărbatul care intrase era înalt. A trebuit să se aplece pentru a trece de ușă, iar odată ce s-a ridicat în picioare, parcă micul magazin era complet umplut de prezența lui.

Clientul își întinse gâtul pentru a privi fața bărbatului, dar acesta îl ignoră și cercetă magazinul înainte de a-și fixa privirea asupra a ceva – sau a cuiva.

Încă uimit, Koi îi strigă în cele din urmă numele.

– Ash?

Ashley și-a dat jos ochelarii de soare și a zâmbit.

– Koi.

Clientul s-a întors imediat să privească între Ashley și Koi, complet dezorientat. De parcă nici nu i-ar fi trecut prin cap că şi Koi ar putea avea un prieten ca acela. Dar lui Ashley nu-i păsa deloc. A pășit înainte fără ezitare și s-a îndreptat cu încredere spre Koi.

– Magazinul e pe cale să se închidă, aşa e? Am venit să te iau.

– Păi, da, dar…

Mai erau încă două minute. Ashley urmă privirea lui Koi către ceasul de pe perete și zâmbi.

– E destul de aproape. O să aștept.

– Păi, bine.

Koi dădu din cap și îl privi. Nu putea să-și oprească zâmbetul care i se întindea pe față.

– Mulțumesc. Așteaptă puțin, bine?

– Sigur, a răspuns Ashley fără ezitare. Koi se întoarse și se grăbi înapoi la casă. Clientul, care stătea încă acolo și se uita fix, vorbi în cele din urmă.

– Cine e ăla? Îl cunoști?

– Poftim? O. Da.

Koi răspunse fără să se gândească, dar apoi pieptul i se umflă de emoție. Înainte de a mai spune ceva, trebuia să respire adânc.

– E prietenul meu.

– Poftim?! Prieten?

Clientul părea vizibil tulburat și se uită înapoi la Ashley, care stătea acolo. Ashley avea o mână în buzunar și se uita firesc la vitrina pe care Koi o aranjase. În acel moment, ridică privirea și făcu contact vizual cu clientul. Bărbatul tresări și se întoarse imediat, panicat.

– Doamne, e uriaș. E în aceeași clasă cu tine?

– Da. E căpitanul echipei de hochei pe gheață al liceului nostru.

– Poftim?!

Koi i-a întins pungile cu produse, dar clientul nici măcar nu a încercat să le ia. În schimb, a ridicat vocea.

– El e? Ashley Miller? Cel care a luat nota maximă la examenele de admitere la facultate și urmează toate cursurile avansate?

– Da, așa e.

Koi dădu din cap mândru.

– Locuiește în casa aia de la țară, din față.

– Hm…

Bărbatul oftă adânc, cu fața plină de emoții, și scoase fără chef cardul. Odată ce tranzacția se încheie și Koi îi înapoie cardul, clientul își luă geanta și se îndreptă spre ușă. Chiar înainte de a ieși, se opri.

– Hei, puștiule.

Vocea lui deveni brusc prudentă — complet diferită de modul în care îi vorbise lui Koi. Ashley ridică privirea de la telefon, iar bărbatul arătă spre exterior.

– Mașina de acolo… e a ta?

Ashley îi urmă privirea și răspunse:

– Nu.

– Înțeleg…

Clientul se relaxă vizibil. Apoi Ashley adăugă leneș:

– E a tatălui meu.

Bărbatul se uită în tăcere la fața lui Ashley. Koi, agitat, se uită între ei. Chiar în acel moment, telefonul lui Ashley sună cu o alarmă.

Ashley aruncă o privire la ecran, apoi îl întoarse spre bărbat și spuse:

– Magazinul s-a închis, domnule.

Koi își verifică repede propriul telefon — era exact ora 18:00. Bărbatul practic a fugit pe ușă, iar magazinul a redevenit liniștit, rămânând doar ei doi.

Ashley s-a îndreptat direct spre Koi, la tejghea, și l-a întrebat:

– Am terminat, aşa e? Să plecăm.

– D… Da, a răspuns Koi automat, apoi privi în jos.

Era încă îmbrăcat în uniforma de lucru murdară. Se putea spăla mâine dimineață, dar voia neapărat să se schimbe de haine mai întâi. Doar că acum nu mai avea timp.

– De ce ai venit atât de devreme? Trebuia să ne întâlnim la 6:10.

– Fără niciun motiv.

Ashley zâmbi.

– Voiam doar să te văd mai devreme.

La auzul acestor cuvinte, gura lui Koi se deschise de la sine și el râse – încet și vesel. Ashley îi zâmbi înapoi, apoi îi întinse mâna.

– Haide, să mergem.

– Mm…

Koi era pe punctul de a-i lua mâna când ezită și se opri brusc. Ashley se încruntă ușor, iar Koi spuse repede:

– S… Stai. Poți să-mi acorzi cinci minute? Trebuie doar să-mi schimb rapid uniforma asta. Nu știu unde mergem, dar nu pot ieși arătând așa…

Ochii lui se îndreptară spre pământ, iar cei ai lui Ashley îi urmară. Uniforma era șifonată și pătată, arătând extrem de urât pe el.

Dar acesta era Koi, care stătea în fața lui Ashley. Chiar dacă şi Koi ar fi purtat un sac de gunoi, lui Ashley nu i-ar fi păsat. De fapt, era chiar mai bine dacă nu ar fi purtat nimic.

– Mie mi se pare că arăți bine.

Koi era emoționat, dar totuși simțea că trebuie să fie responsabil. Ashley a spus asta doar pentru că era prietenul lui. Nu putea să meargă la risc și să-l pună pe Ashley într-o situație dificilă.

Chiar când acest gând îi trecu prin minte, Ashley se aplecă brusc. Fără timp să reacționeze, îl apucă pe Koi de braț și își îngropă fața în gâtul lui Koi. Koi auzi sunetul unei inspirații adânci chiar lângă urechea lui.

Stele îi explodau în fața ochilor și inima îi bătea nebunește. Locul în care respirația lui Ashley îi atinsese pielea ardea ca și cum era marcat cu fierul roșu. Simţea furnicături în tot trupul, iar degetele i se încordaseră. Cu fața roșie ca focul, abia putând să respire, Koi îl auzi pe Ashley șoptind:

– Ah… miroși.