– Poftim?!

Ochii lui Koi se măriră din nou. Imaginea lui Ashley cu iubita lui îi apăru imediat în minte. Cel mai popular cuplu din școală – căpitanul echipei de hochei pe gheață și șefa echipei de majorete – se despărțiseră?

Bill, care era pe punctul de a se întoarce la grup, adăugă:

– S-au despărţit din senin, așa că șocul probabil era mare. Nu-ți face prea multe griji.

– Păi… Bill, eşti sigur că nu e doar o răceală?

Koi îl opri în grabă pe Bill, care era pe punctul de a pleca, iar acesta îi răspunse cu un zâmbet ironic.

– Chiar ar putea fi doar o răceală. Dar dacă e atât de grav încât a spus că va lipsi câteva zile în avans, în loc de doar o zi…

Clătinând din cap, Bill plecă repede. Rămas singur, Koi îi urmări cu privirea silueta care se îndepărta pentru o vreme, înainte de a se urca din nou pe bicicletă. Pierdut în gânduri, pedala mult mai încet decât de obicei.

─ ▪ ─

O despărțire.

Stând la casa de marcat a magazinului liniștit unde lucra cu jumătate de normă, Koi se gândi la asta.

Nu se întâlnise niciodată cu nimeni până atunci. Nici măcar nu avusese o pasiune. Ideea de a fi părăsit sau de a trece printr-o despărțire era ceva la care nici măcar nu se gândise vreodată.

Dar Ashley era diferit. Din câte știa Koi, Ashley se întâlnise cu mai multe persoane. Partea lui de obicei goală, era ocupată o bună perioadă de timp după ce începuse să se întâlnească alături de Ariel, dar acum totul se terminase.

El presupusese că, evident, se vor căsători.

Nu era neobișnuit ca şi cuplurile care se cunoșteau în liceu să se căsătorească imediat ce împlineau douăzeci de ani. Koi crezuse vag că și ei vor fi la fel, dar acum că realitatea se schimbase, se simțea ciudat. Și când se gândea că Ariel îl părăsise pe Ashley… Nu știa ce se întâmplase între ei, dar Ashley probabil era devastat.

Cât de rău trebuie să fie pentru el, de a sări peste antrenamente zile întregi?

Amintindu-și zâmbetul luminos și strălucitor al lui Ashley, Koi se uită la telefonul său cu o expresie serioasă. A ezitat de mai multe ori, dar în cele din urmă și-a adunat curajul să apese butonul de apel.

În timp ce se auzea tonul de apel, își dădu seama că nu avea nicio idee ce să spună. Panica îl cuprinse, iar curajul îi dispăruse deja. Nu putea închide, iar mâna îi tremura în timp ce aștepta.

Apoi, în sfârșit, sunetul s-a oprit și a urmat o scurtă tăcere.

– Alo?

Se auzi o voce joasă și răgușită. Koi, surprins de asprimea tonului lui Ashley, deschise gura cu prudență.

– Păi… ăăă… Ash?

A urmat o pauză înainte ca Ashley să răspundă.

– Da. Ce s-a întâmplat?

Chiar a spus doar câteva cuvinte, vocea lui era plină de oboseală. Auzind greutatea din tonul răgușit al lui Ashley, Koi scoase un suspin inconștient.

– Eu, ăăă… M-am întâlnit întâmplător cu Bill, și mi-a spus că ești foarte bolnav. Am vrut să văd ce faci… Se pare că te simți destul de rău…

Ashley rămase tăcut, ascultând pur și simplu vocea lui Koi care se estompa treptat.

“Oare a leșinat?”

Chiar când inima lui Koi se strânse la gândul acesta, Ashley vorbi în sfârșit.

– O să-mi revin dacă mă odihnesc. Mulțumesc că ți-ai făcut griji.

– O…

În timp ce Koi ezita, vocea lui Ashley se calmă, emanând o căldură blândă.

– Serios, Koi. Ne vedem după weekend.

– Te întorci la școală?

– Desigur.

Ashley chicoti. Sunetul râsului său îi alină îngrijorările lui Koi, dar apoi urmă un geamăt slab, care îi determină inima să se strângă. După o pauză, Ashley îl liniști din nou.

– Nu-ți face griji. Ne vedem atunci…

Koi voia să mai vorbească, dar Ashley nu era în stare să o facă. În cele din urmă, mormăi un “la revedere” vag și finaliză apelul. Respirând adânc, se cufundă în gânduri.

Ashley locuia singur.

Și, judecând după cuvintele și atitudinea lui Bill, nu părea că vreunul dintre prietenii lui îl verifica.

“Ce ar trebui să fac?”

Imaginea lui Ashley febril și slăbit îi apărea mereu în minte.

Era evident – se îmbolnăvise după ce se despărțise de iubita lui.

În cele din urmă, Koi s-a hotărât și a luat din nou telefonul. După câteva sunete, Ashley a răspuns, iar Koi a trecut direct la subiect.

– Vin la tine după ce termin tura.

– Poftim?!

Ashley părea surprins la celălalt capăt al firului. Era o reacție neobișnuită, dar lui Koi nu-i păsa și a continuat repede.

– Nu pot sta liniștit fără să-mi fac griji pentru tine. Vin la tine. Lasă-mă.

– Chiar îmi ceri permisiunea? a întrebat Ashley după o scurtă tăcere, de parcă i s-ar fi părut absurd.

– Da, a răspuns Koi imediat.

– Sincer să fiu, sunt foarte nervos în acest moment. Dar sunt prea îngrijorat pentru tine. Dacă nu ai nevoie de mine acolo, dacă vrei doar să fii singur…

A tras aer adânc în piept, apoi a adăugat:

– Atunci o să mă abțin. Chiar dacă sunt foarte, foarte îngrijorat.

Ashley nu a spus nimic o vreme.

“Am depășit limita?”

Koi a început să se simtă neliniștit.

“Eram prea insistent? M-am lăsat dus de val doar pentru că era puțin drăguț cu mine?”

“Dacă Ashley s-a săturat de mine? Ar trebui să-mi cer scuze? Sau să închid pur și simplu?”

– Of!

Tocmai când simțea că inima îi va exploda de emoție, a auzit un chicotit ușor la celălalt capăt al firului. Koi a înlemnit, ținându-și respirația. Ashley, râzând încă, a vorbit în cele din urmă.

– Bine, vino. Îți dau voie.

– O…

– Dar lasă-mă să te avertizez mai întâi.

Tocmai când Koi era pe punctul de a striga de ușurare, Ashley îl opri.

– Fața mea e un dezastru în momentul ăsta. S-ar putea să fii șocat. Pregătește-te.

Oare plânsese atât de mult încât îi era umflat fața?

– Nici vorbă, asta nu e posibil, a răspuns Koi cu fermitate.

– Indiferent ce s-ar întâmpla, tu ești mereu, întotdeauna chipeş, Ash. Probabil că ești și acum ridicol de chipeș.

– Sper să nu te răzgândești.

Încă amuzat, Ashley închise telefonul.

După ce se asigură că apelul se terminase, Koi își întinse brațele și expiră.

Slavă Domnului. Cel puțin nu pare complet nefericit.

“Poate că a plâns până s-a descărcat și se simte puțin mai bine”, se gândi Koi în sinea lui.

Nu mai trecuse niciodată prin o astfel de despărțire, dar era hotărât să facă tot ce-i stătea în putință pentru a-l consola pe Ashley.

Cu acest gând în minte, își luă repede telefonul și tastă o căutare.

“Cum să îmbărbătezi un prieten cu inima frântă.”

Răsfoind nenumăratele sugestii de pe ecran, Koi le-a selectat cu atenție pe cele pe care le putea pune în practică și le-a notat.

─ ▪ ─

– Connor Niles, Liceul A.

Agentul de pază a verificat legitimația de elev și l-a cercetat pe Koi cu privirea. Se gândise să o ia din nou pe ruta de munte, ca înainte, dar, din moment ce Ashley îi dăduse deja permisiunea, s-a gândit că ar fi mai bine să intre pe poarta principală — chiar dacă era o durere de cap.

Paznicul l-a oprit pe Koi și a luat telefonul, apăsând un buton. Evident, îl suna pe Ashley.

După o scurtă așteptare, paznicul a recitat informațiile lui Koi pentru a-i confirma vizita. În timp ce aștepta aprobarea, Koi a stat pe bicicletă, petrecându-și timpul într-un amestec de plictiseală și frică.

– Am înțeles.

După ce a închis, paznicul i-a făcut semn cu o mână să treacă.

Koi a apăsat în grabă pe pedale și a pornit cu viteză maximă.

“Așteaptă-mă, Ash. Vin!”

─ ▪ ─

De ce oamenii insistă să construiască case în vârful dealurilor?

Koi, complet epuizat, strânse din dinți în timp ce pedala în sus. Știa deja răspunsul. Era pentru că, de la un astfel de punct înalt, priveliștea era absolut uluitoare.

Dar la ce bun o priveliște frumoasă dacă aproape mori încercând să ajungi aici?

Desigur, știa și răspunsul la această întrebare. Oamenii care locuiau în case ca asta nu trebuiau niciodată să urce muntele pe o bicicletă veche și uzată.

Exact în acel moment, o mașină de lux trecu în viteză pe lângă el. Koi tuși când era învăluit de fumul de eșapament, clătinându-se în timp ce continua să pedaleze cu încăpățânare. Când conacul îi apăru în sfârșit în fața ochilor, era pe punctul de a leșina.

– Aah… Ah… Of!

Respirația îi era atât de neregulată, încât simțea greața urcându-i în gât. Sprijinindu-se de un zid, gâfâia după aer, așteptând ca respirația să i se liniștească.

Apoi, privirea i s-a îndreptat în sus.

O întindere vastă și neîntreruptă de cer se întindea la nesfârșit deasupra lui, un albastru profund fără niciun obstacol.

În timp ce privea absent, un sunet slab îi ajunse la urechi.

Pași.

Koi ascultă cu atenție. Pașii care se apropiau erau fără îndoială ai lui Ashley. De fiecare dată când Koi venea la această casă, nu era niciun alt semn de viață. Nici voci, nici mișcare — doar tăcere.

Cu excepția pașilor care se îndreptau acum spre el.

– Koi?

La auzul vocii lui Ashley, Koi răspunse cu un sunet înăbușit și încercă să se împingă de perete.

– Așteaptă.

Ashley îl opri brusc.

Koi, confuz, se opri pe loc.

Vocea lui Ashley se auzi din nou dincolo de perete.

– Trebuie să-ți spun ceva înainte să mă vezi. Nu te speria.

– Sunt pregătit.

Koi spuse asta cu o determinare absolută.

O duzină de imagini diferite cu figura lui Ashley îi trecură prin minte. Toate aveau un lucru în comun: ochi înroșiți, umflați de la plâns.

Totuși, ar arăta uimitor.

De asta, Koi nu avea nicio îndoială.