– Poftim?! Nu am suficiente credite?

Vocea lui Koi se înălță, plină de panică, la auzul acestei vești șocante. Fața deveni albă ca varul în timp ce se uita la profesor, care îl privea serios.

– Așa este. Ai o lipsă serioasă de ore extracurriculare și de voluntariat. Notele tale la examenul de admitere erau, de asemenea, mai mici decât era cazul… dar, sincer, Koi, nici măcar o notă perfectă la testul de evaluare a competențelor nu ți-ar garanta admiterea la o universitate de stat de top.

– Nu am suficiente credite extracurriculare? a întrebat Koi din nou, cu voce tremurătoare. Profesorul dădu din cap.

– Asta, și activitatea de voluntariat.

– Ah.

Un geamăt îi scăpă lui Koi.

Întotdeauna era îngropat sub o grămadă de teme și de munca lui cu jumătate de normă, ceea ce nu-i lăsa timp pentru activități suplimentare. Și, desigur, natura lui introvertită determina să fie și mai greu să participe la orice. Dar asta nu era ceva la care putea pur și simplu să renunțe. A da din nou examenul de admitere la facultate era o opțiune, dar dacă nu-și asigura acum creditele extracurriculare și de voluntariat necesare, ar fi avut mari probleme mai târziu.

“Ce ar trebui să fac?”

Din ce în ce mai neliniștit, Koi a întrebat:

– Ăăă… ai vreo sugestie?

Sigur, ar fi putut încerca să întrebe la spitale sau biserici, dar Koi nu avea absolut nicio abilitate de relaționare. Cea mai bună șansă a lui era să se bazeze pe profesorul său.

Profesorul a oftat, vizibil tulburat de disperarea lui Koi.

– Koi, să-ți dai seama singur de asta face parte din proces.

– Știu.

Koi se lăsă pe spate, învins. Dacă simplul fapt de a ști ceva ar fi determinat situația mai ușor de gestionat, nu s-ar fi aflat în această criză.

Văzându-l pe Koi ținându-se de cap în semn de enervare, profesorul s-a gândit o clipă înainte de a vorbi din nou.

– Participarea la evenimentele școlare ar putea conta pentru creditele tale extracurriculare. Dar… e prea târziu să te înscrii într-o echipă sportivă acum.

Ca să nu mai vorbim de faptul că şi Koi nu avea absolut nicio abilitate atletică. Abia reușea să treacă de cursul obligatoriu de maraton, și chiar și asta era o luptă. Dacă s-ar fi alăturat unei echipe competitive, probabil că i-ar fi încetinit și ar fi sfârșit prin a pierde puncte.

– Ce părere ai de un cor? Sau poate…

Profesorul a enumerat mai multe activități extracurriculare, dar Koi nu putea face niciuna dintre ele. Cele câteva opțiuni pe care le putea gestiona erau deja pline, iar cele cu locuri libere erau cu mult peste abilitățile lui.

– Of.

Profesorul a răsuflat în sfârșit adânc înainte de a sugera o ultimă opțiune.

– Chiar nu voiam să aduc vorba despre asta, dar Koi… asta e singura opţiune care a mai rămas.

– Da, care este?

Koi se așeză drept, pregătit să facă orice era necesar. Atâta timp cât exista o oportunitate, el va profita.

Profesorul deschise gura, iar Koi se aplecă în față, ascultând cu atenție fiecare silabă.

– Majorete.

Pentru o clipă, Koi a crezut că a auzit greșit.

– Poftim?!

A râs ruşinat. Cu siguranță, glumea.

Dar profesorul a rămas extrem de serios.

– Echipa de majorete, Koi.

Fața lui Koi încremeni.

Profesorul a continuat:

– O, și va trebui să porți fustă.

Acum, nu doar fața i se înțepenise – întregul său creier intrase în scurtcircuit.

– Aşteaptă! O fustă? De ce?

I-au trebuit câteva clipe lungi până când gândurile au început să funcționeze din nou, iar asta era prima întrebare care i-a venit în minte.

Profesorul i-a explicat calm şi firesc:

– Asta pentru că echipa de majorete a școlii noastre a acceptat, în mod tradițional, doar fete. Chiar dacă te înscrii, șansele ca ele să te accepte sunt de cincizeci la sută. Va trebui să treci mai întâi un test de admitere.

El a suspinat înainte de a continua.

– În mod normal, echipa de majorete este incredibil de competitivă, iar locurile libere sunt rare. Dar anul ăsta, prea multe persoane au renunțat, iar acum circulă… zvonuri.

– Zvonuri? a întrebat Koi, încruntându-se.

– Păi, doar niște superstiții prostești.

Profesorul se opri, dar Koi își dădea deja seama.

Probabil era ceva prostesc — cum ar fi o fantomă care bântuia echipa sau un blestem aruncat asupra lor. Prostii tipice de liceu.

Dar, indiferent de motiv, lipsa candidaților îi era favorabilă.

Cu excepția fustei.

Koi ezită, creierul său căutând cu disperare alternative.

– Chiar dacă aș purta o fustă, ar accepta oare un băiat în echipa de majorete?

Profesorul a râs ușor, de parcă nici el nu putea să creadă asta.

– Ei cred că dacă un băiat participă la majorete  îmbrăcat în fată un sezon întreg, asta va alunga ghinionul.

El clătină din cap amuzat.

Era ridicol.

Dar echipa de majorete a luat-o foarte în serios.

Iar pentru Koi, asta era o oportunitate.

Dacă ar fi putut doar să îndure umilința de a se îmbrăca în haine de fată în fața întregii școli…

Dar era mai ușor de zis decât de făcut.

Koi ura deja să iasă în evidență. Asta ar fi o tortură absolută.

Dacă și-ar fi permis să spună nu și să plece, ar fi făcut-o.

Dar nu putea.

Punctele extracurriculare care îi lipseau nu-l lăsau să plece.

– Pot să mă gândesc?

În cele din urmă, Koi nu a putut decât să răspundă cu o voce slabă.

– Nu te descuraja prea tare, Koi.

Profesorul său, văzându-i umerii vizibil lăsați, i-a oferit cuvinte de alinare.

– O să încerc să-ți găsesc o modalitate mai ușoară de a-ți realiza orele de voluntariat, bine?

El era perfect conștient de situația dificilă din familia lui Koi. Deși el nu recunoscuse niciodată deschis acest lucru, profesorul bănuise de mult că ceva nu era bine și încercase subtil să afle adevărul. Desigur, Koi negase întotdeauna. Dar, de atunci, el făcuse tot ce putuse pentru a-l ajuta în diferite moduri.

– Mai lucrezi la magazinul acela? l-a întrebat el,  amintindu-și de momentele în care trecuse pe acolo ca şi client.

– Da, a răspuns Koi.

– Bine. Ești un tânăr harnic.

Zâmbetul lui cald îl determină pe Koi să se simtă puțin mai bine. El îi mângâie brațul încurajator, apoi clipi brusc, ca și cum i-ar fi venit o idee.

– O! Asta nu-ți va aduce prea multe puncte, dar ce părere ai să lucrezi la magazinul școlii?

– Poftim?

Koi îl privi, confuz.

Înainte ca el să apuce să întrebe, el îi explică:

– Desigur, nu ese plăteşte.

– O… da, mi-am dat seama…

Încă nedumerit, Koi întrebă:

– Dar asta se pune la credite?

– Tehnic vorbind, e doar muncă de voluntariat.

Profesorul zâmbi jucăuș înainte de a adăuga:

– Dar dacă ajuți un profesor cu probleme grave de spate, s-ar putea să primești un mic bonus.

El îi făcu cu ochiul. Fața lui ridată se înclină ștrengărește.

Văzând expresia lui, Koi reuși în sfârșit să zâmbească.

– Mulțumesc.

– Cu plăcere, Koi.

Zâmbind în continuare, el a continuat:

– Astea sunt orele la care lucrez de obicei. O să le spun celorlalți profesori că o să mă ajuți.

Îi înmână un bilețel pe care era scris programul.

– În mod normal, magazinul nu ar fi prea aglomerat, dar, fiind începutul semestrului, mulți studenți cumpără bilete.

– Bilete pentru balul de absolvire?

– Da.

Profesorul dădu din cap, apoi deschise brusc un sertar.

– O, da! Dacă te interesează, ar trebui să mergi cu prietena ta.

– Poftim? Nu…

Koi a scuturat imediat din cap, panicat, în timp ce el îi înmâna două bilete la bal.

Dar profesorul, neimpresionat, a insistat:

– Mă doare spatele, așa că nu voi merge anul acesta. Nu ar fi păcat să arunc biletele astea?

– O… da. Cred că da.

Înainte să-și dea seama, Koi se trezi dând din cap.

Nu era niciodată la balul de absolvire.

Și nici nu avea să meargă vreodată.

Sau, cel puțin, asta crezuse el întotdeauna.

“Poate că asta e o altă șansă pentru mine.”

Ezitând, Koi întinse încet mâna.

Profesorul aștepta răbdător.

Când degetele lui au apucat în sfârșit marginea biletelor, el le-a eliberat.

– Poftim. Acum sunt ale tale.

– Mulțumesc.

Koi se înclină ușor, încă simțindu-se amețit.

Era prima dată când ținea în mâini un bilet la balul de absolvire. Era doar o bucată de hârtie ieftină, cu niște cuvinte siropoase scrise pe ea, dar pentru el părea mai valoroasă decât un bilet la concertul celui mai popular star pop.

Profesorul lui, mulțumit, îl privi o clipă înainte de a adăuga:

– Mult succes și cu echipa de majorete.

– Ah.

Un suspin îi scăpă lui Koi înainte să-l poată opri.

Profesorul izbucni în râs.