– Domnule profesor, jur că am trimis e-mailul. L-am trimis azi-dimineață devreme, înainte să mă culc.

– Hmm.

Profesorul Martinez a dat un răspuns dezinteresat în timp ce își deschidea laptopul. Degetele lui se mișcau repede peste tastatură, tastând parola. După o scurtă pauză, a întors ecranul spre Koi.

În căsuța de e-mail erau nenumărate mesaje, dar al lui nu se găsea nicăieri.

Koi se uită fix la ecran, simțind un nod în gât. Degetele îi strânseră marginea biroului în timp ce verifica din nou adresa de e-mail. Apoi o privi, cuprins de panică.

– Îl vezi, nu-i așa?

El își încrucișă brațele și îl privi.

– Asta… asta nu are niciun sens.

Mintea lui Koi se golise. Ochii lui se mișcau rapid între fața lui și ecran.

– Profesore Martinez, știu că l-am trimis. Vă pot arăta contul meu de e-mail. Înregistrarea ar trebui să fie încă acolo. Jur, este ridicol!

Vocea lui tremura de disperare, dar expresia profesorului rămase neschimbată.

Probabil auzise aceeași scuză de sute de ori până atunci.

Koi se simți ca și cum i s-ar fi smuls pământul de sub picioare.

Profesorul Martinez rupse în cele din urmă tăcerea.

– Uite ce vom face. Trimite-mi din nou e-mailul până diseară și voi accepta lucrarea. Dar…

Koi abia apucă să se simtă ușurat, când el continuă.

– Regulile sunt reguli. Nu-ți pot da nota maximă.

– Poftim?! Dar…

– Decizia e definitivă. Pleacă.

Vocea lui era aspră și fermă. Nu era loc de negociere.

Koi deschise ușor buzele, dar nu mai avea nimic de spus.

Stomacul i se strânse când se întoarse cu spatele.

“Ce ar trebui să fac acum?”

Viziunea i se încețoșă. Mintea lucra rapid.

Oare îi va scădea media?

O să-și piardă bursa?

De ce nu era trimis e-mailul?

De ce a stat treaz toată noaptea dacă nu conta?

E o nebunie…

Simțea o strângere în piept. Îi tremurau mâinile.

Ochii îi ardeau de enervare.

Tocmai când era pe punctul de a ieși, vocea lui Martinez îl opri.

– Așteaptă.

Koi înlemni.

Cu inima bătând cu putere, se întoarse.

Martinez a scos un suspin adânc, strângându-și podul nasului înainte de a vorbi.

– Mai ai o singură temă de făcut în acest semestru. Dacă o faci bine, îți voi modifica nota.

– Poftim?!

Koi se întoarse surprins. Profesorul Martinez îl privi drept în ochi și continuă.

– Îți voi explica detaliile temei la următoarea oră. De data asta, asigură-te că o predai la timp și că depui efort real. Ai înțeles?

– A… Absolut! Da, desigur, profesore Martinez!

Koi dădu din cap cu entuziasm, vocea lui fiind plină de ușurare.

El îi făcu un mic semn cu mâna, indicându-i că poate pleca.

Cu un zâmbet abia stăpânit, Koi ieși în hol.

În timp ce mergea, expiră adânc, punându-și o mână pe piept.

Ar fi putut fi un dezastru.

E-mailul lui nu a ajuns niciodată la destinație. A stat treaz toată noaptea degeaba.

Dar primise o altă șansă.

Asta era tot ce conta.

Care va fi următoarea misiune?

Respirând adânc, și-a îndreptat umerii.

“De data asta trebuie să iau o notă bună.”

─ ▪ ─

– Această sarcină va fi un proiect de grup.

Ochii lui Koi se măriră de uimire când se uită la profesorul care stătea în fața tablei. El continuă să vorbească de parcă nu era nimic.

– Nu vor fi prezentări. În schimb, fiecare va scrie un raport pe aceeași temă, în perechi. Nota va fi aceeași pentru ambii membri, așa că asigurați-vă că îl finalizați corespunzător.

În afară de faptul că nu va fi o prezentare, acesta era cel mai rău scenariu posibil. Putea accepta faptul că tema era aceeași pentru toată lumea, dar să lucreze în perechi? Aici Koi ajunsese într-un impas.

Pentru că nu era nici măcar o singură persoană în această clasă care ar fi vrut să facă echipă cu el.

Nu avusese niciodată prieteni, dar se descurcase destul de bine. Sigur, erau momente în care se simțea singur sau plictisit, dar de fiecare dată când încercase să-și facă prieteni, lucrurile se întorseseră împotriva lui. Era hărțuit, umilit și transformat într-un obiect de ironie. După aceea, decisese că era mai bine să fie singur. Cel puțin așa se putea concentra pe studii și pe munca lui cu jumătate de normă. Abia avea timp să doarmă așa cum stăteau lucrurile – ce ar fi făcut cu un prieten?

Așa se amăgise el tot acest timp.

Dar acum, un zid uriaș se ridicase brusc în fața lui.

Și retragerea nu era o opțiune.

Majoritatea oamenilor s-ar fi împerecheat mai întâi cu prietenii lor. Cei rămași în urmă s-ar fi grăbit să formeze echipe între ei. Dar chiar și în acele cazuri, ar fi ales cel puțin pe cineva alături de care se înțelegeau bine sau, cel puțin, pe cineva alături de care vorbiseră înainte.

Koi nu se încadra în niciuna dintre aceste categorii.

Pentru cineva ca el, cel mai jos din ierarhia socială a școlii, un proiect de grup era nimic altceva decât o sentință la moarte.

Era pe punctul de a intra într-o panică totală când profesorul a vorbit din nou.

– De data asta, voi forma eu perechile. Veniți unul câte unul și alegeți un bilețel din această cutie. Numele scris pe el va fi partenerul vostru pentru proiect. Ați înțeles?

După o scurtă privire aruncată clasei, el a concluzionat, aparent satisfăcut. Nu era ca și cum ar fi luat această decizie avându-l în minte pe Koi, dar în ceea ce-l privea pe el, era o salvare.

El a scos un suspin ușor de ușurare.

Apoi, profesorul a strigat primul nume.

O studentă s-a apropiat de cutie, a luat o bucățică de hârtie pliată și i-a înmânat-o profesoarei. El a citit numele cu voce tare, iar cei doi studenți și-au confirmat perechea.

Unul câte unul, numele erau strigate.

Tensiunea s-a răspândit în încăpere pe măsură ce procesul continua.

Koi își simțea bătăile inimii în urechi în timp ce se uita în jur.

Mai mult de jumătate din clasă formase deja perechi. Numărul studenților fără pereche – inclusiv el – se micșora rapid.

– Connor Niles.

În momentul în care i-a fost strigat numele, Koi a tresărit surprins.

În graba de a se ridica, piciorul i s-a prins de piciorul scaunului, determinându-l să cadă pe podea.

Râsete au izbucnit în jurul lui.

Umilit, a lăsat capul în jos și s-a grăbit în față, nerăbdător să termine odată cu asta.

Își băgă mâna în cutie, apucă primul bilețel pe care îl atinse și îl înmână imediat.

Abia se întorsese să plece când…

– Connor Niles, partenerul tău desemnat este…

Se opri în loc, abia respirând.

– Ashley Miller. Unde este?

Viziunea lui Koi s-a încețoșat pentru o clipă.

De cealaltă parte a camerei, Ashley ridică leneș o mână, părând complet indiferent.

Profesorul dădu din cap.

– Bine, voi doi veți lucra împreună. Următorul student.

Era strigat un alt nume, dar Koi nu se putea mișca.

“Ashley Miller este partenerul meu?”

Îi înghețase tot trupul.

Ashley, complet nepăsător, se lăsă pe spătarul scaunului, răsfoind firesc telefonul.

─ ▪ ─

– H… Hei, Ashley… Ash!

Koi s-a repezit după el imediat ce s-a terminat ora, ajungându-l din urmă chiar în fața sălii de clasă.

Ashley se opri în cele din urmă și se întoarse, ridicând o sprânceană.

Koi a respirat adânc.

– Deci, ăăă… în legătură cu tema. Știi că suntem parteneri, aşa e? M-am gândit că ar trebui să discutăm despre cum o vom proceda.

Era nevoie să decidă cum să împartă cercetarea, cum să împartă capitolele și cine va fi responsabil pentru fiecare secțiune.

Ar fi trebuit să se întâlnească de cel puțin trei ori pentru a face schimb de informații și a revizui lucrarea înainte de a preda raportul final.

Koi începuse deja să-și facă un program în minte. Trebuia să-l sincronizeze cu timpul liber al lui Ashley, asigurându-se în același timp că nu se suprapune cu munca său part-time. Cel mai bun loc de întâlnire ar fi cantina școlii – nu era nevoie să cheltuiască bani comandând ceva doar ca să stea acolo.

Desigur, toate acestea depindeau de faptul dacă Ashley era de acord cu planul lui.

Koi aștepta nervos.

Ashley îi zâmbi cu zâmbetul lui firesc, fără efort.

– O, da. Problema aia. Hmm… ce ar trebui să facem?

Pretinzând că se gândește profund, își încruntă sprâncenele și privi spre tavan.

Apoi, cu o expresie tristă, își trecu mâna prin părul blond platinat și scoase un suspin.

– Știi, am antrenament după ore. Ne-am putea întâlni după aceea, dar ar fi destul de târziu.

– Nu, e bine. La ce oră ar fi potrivit?

Koi a răspuns imediat.

Ashley ezită pentru prima dată.

Doar acea reacție i-a spus totul lui Koi.

Ashley nu se așteptase ca el să fie atât de dornic.

Oare… nu intenționa să facă proiectul de la bun început?

Un sentiment neliniștitor i-a cuprins stomacul lui Koi.

Ashley îi zâmbi ruşinat.

– O să fie foarte târziu, totuși.

– Nu mă deranjează. Pot aștepta.

Acum că lucrurile ajunseseră în acest punct, nu avea de ales decât să meargă mai departe.

Răspunsul ferm al lui Koi îl determină pe Ashley să suspine dramatic.

– Tipule, chiar vorbești serios, aşa e?

El a făcut un gest vag cu mâna, de parcă ar fi vrut să dea la o parte întreaga conversație.

Koi nu avea de gând să lase asta să se întâmple.

– Connor Niles. Numele meu este Connor Niles.

Ashley clipi.

Apoi, fără ezitare, zâmbi.

– Bine, Koi.

Porecla îi ieșea atât de ușor de pe buze, încât aproape că suna natural.

Ashley înclină capul, ochii lui albastru-argintii sclipind jucăuș.

– E doar un mic proiect. Nu e nevoie să te gândeşti la el aşa de serios, nu crezi?

Acel zâmbet degajat ar fi putut fermeca pe oricine.

Dar Koi nu se lăsa păcălit.

– Nu, spuse el, cu voce fermă.

– Vreau să-mi dau silinţa.