– Uuuuu! Felicitări!

– Felicitări, DeAndre! În sfârșit ai reușit!”

În mijlocul urărilor de felicitare, mirii zâmbeau larg și salutau cu mâna. Să te gândești că un cuplu s-a format chiar în cadrul stației de pompieri – ce ocazie fericită era asta. Mai mult, partenera era Valentina. Deoarece ea era cea pentru care DeAndre ardea de  pasiune, toată lumea îi felicita, deși încă le venea greu să creadă.

– Chiar s-a întâmplat.

În timp ce cineva mormăia în timp ce aplauda, un alt tip a intervenit.

– Se spune că DeAndre a îngenuncheat și a implorat.

– Doar în genunchi? Sunt o mulțime de bărbați care ar fi târât pe jos dacă asta ar fi însemnat că se pot căsători cu Valentina.

– Valentina nu-l ura pe DeAndre?

– DeAndre era să moară atunci, și s-a schimbat mult după aceea.

– Tipul ăla, dacă era o băltoacă în fața Valentinei, părea gata să se întindă pe ea. De parcă ar fi spus: “Te rog, calcă pe mine și treci mai departe, regina mea.”

Ascultând cu o ureche conversațiile șoptite ale colegilor săi, Dane aplauda fără entuziasm, cu o expresie indiferentă.

Participarea la nunțile altora era ceva ce se întâmpla des. Desigur, căsătoria era un eveniment de viață doar pentru cei implicați – pentru ceilalți, era doar o activitate socială menită să mențină relațiile. Căsătoria era doar un act prin care cuplurile îndrăgostite anunțau acest lucru lumii și jurau să-și petreacă viața împreună. Deoarece era un loc în care cele două cuvinte aflate cel mai departe de Dane – “căsătorie” și “dragoste” – erau rostite constant, era firesc ca el să nu aibă niciun interes.

Până acum, reușise să-și alunge plictiseala distrându-se în secret cu parteneri care împărtășeau aceleași idei dintre invitații la nuntă. Dar acum nici măcar asta nu mai era. După ce cumpărase în grabă și îmbrăcase un costum gata făcut care nu i se potrivea, își băgă o mână în buzunarul pantalonilor și duse paharul de șampanie la gură cu cealaltă mână. Aștepta cu nerăbdare să se termine acest moment plictisitor.

– E frumoasă Valentina, a mormăit cineva. Ea era întotdeauna o frumusețe, dar azi strălucea și mai mult. Privind-o pe Valentina strălucind de parcă ar fi îmbrățișat toată fericirea din lume, Dane își golise în tăcere paharul de șampanie. În timp ce punea paharul gol pe masă, Wilkins, care stătea lângă el, spuse:

– DeAndre arată bine, aşa e?

– Da, presupun.

Dane răspunse tot cu indiferență. De fapt, nu era deosebit de interesat. Se afla acolo doar din loialitate. Wilkins îi înțelese greșit reacția.

– Văzând astfel de lucruri, nu te determină să te gândești că ar trebui să te grăbești să te căsătorești și să te stabileşti la casa ta?

– Deloc.

La aceste cuvinte provocatoare, Dane a negat imediat.

– De unde să știu dacă se vor căsători azi și vor divorța mâine?

“…”

– Nu spun că DeAndre va face asta.

Când Dane, realizându-și greșeala, a adăugat repede, Wilkins, care rămăsese tăcut pentru o clipă, și-a dres gâtul.

– Nici să fii prea negativist nu e bine.

– Da, îmi pare rău.

Dane și-a cerut scuze, dar nici de data asta nu era absolut nicio sinceritate. Wilkins, care băuse în tăcere șampanie și privise cuplul proaspăt căsătorit dansând, a deschis gura.

– Se pare că duci o viață destul de stabilă în ultima vreme.

– Pur și simplu așa s-a întâmplat.

Wilkins, care îl privise în timp ce acesta răspundea fără prea mult entuziasm, a continuat.

– Mă bucur că se pare că ți-ai revenit acum. Nu poți trăi așa, în desfrâu, pentru totdeauna.

– Așa este.

Auzise astfel de cuvinte aproape toată viața. Când Dane a dat un răspuns banal, Wilkins a tăcut o clipă, apoi a adus în discuție ceva.

– Mă gândeam să ți-o prezint pe fiica mea.

Dane, care era pe punctul de a bea șampanie, se opri complet. Când acesta se limită să-și rotească ochii pentru a privi în lateral, Wilkins continuă , ținând ochii ațintiți asupra cuplului DeAndre.

– Ei bine, atâta timp cât nu ieși noaptea la petreceri, ești un tip bun. Din moment ce ți-ai corectat acum acel obicei prost, m-am gândit că poate v-ați putea întâlni o dată…

– Șef de echipă, eu…

– A, ei bine, nu trebuie să te simți împins.

Wilkins ridică o mână pentru a-l opri pe Dane să răspundă. Când Dane nu avu de ales decât să se oprească, Wilkins vorbi în locul lui.

– Spun doar să vă întâlniţi o dată. Nu te gândi prea mult la asta – nu așa începe toată lumea? Ai nevoie de niște relații serioase.

La sfatul lui Wilkins, Dane nu spuse nimic. Se uită doar la Wilkins cu ochii goi, de parcă sufletul i-ar fi părăsit trupul.

– Îți mulțumesc pentru cuvinte, dar mă simt bine aşa.

A refuzat politicos, cu voce joasă, dar Wilkins nu a renunțat.

– Uită-te acolo, Dane.

În direcția în care arăta, se aflau DeAndre și Valentina. Fețele lor, care se priveau și zâmbeau, erau pline de afecțiune.

– Ce frumos arată. Și tu ai nevoie de ceva ca ei. Chiar dacă asta nu duce neapărat la o căsătorie, cât de goală este o viață în care se repetă doar aventuri de o noapte?

Dane se uită în tăcere la proaspății căsătoriți. Un cristal de fericire pe care nimeni nu l-ar pune la îndoială. Plini de iubire unul pentru celălalt…

Un scurt suspin îi scăpă din gură. Expirând un suspin plin de autoironie, răspunse cu voce joasă.

– Asta nu mi se potriveşte.

Wilkins îl privi cu o expresie nedumerită. Dar Dane spuse cu o expresie amară, îndreptându-și privirea spre cuplu.

– Cineva ca mine nu poate face asta, îmi pare rău.

– Hei…

Wilkins era pe punctul de a spune mai multe, dar chiar atunci DeAndre se apropia de ei. Dane nu a ratat ocazia și, cu un gest subtil , a făcut un pas înapoi, îndepărtându-se de ei. În timp ce DeAndre vorbea cu Wilkins, el a întors spatele și a plecat în liniște.

Zgomotul s-a îndepărtat încet. Împrejurimile erau liniștite. Dane stătea singur și a ridicat capul. Cerul albastru strălucitor se întindea gol. A scos o țigară și a pus-o în gură, inhalând încet fumul. Ochii injectați de sânge, în timp ce îl înjura fără încetare, îi veneau în minte la fel de viu ca și cum era ieri.

Sunt terminat. De la început.

Dane privi în depărtare și expiră un nor lung de fum. Pe chipul ei se suprapuse chipul unui bărbat cu totul diferit. Chiar și vocea veselă care obișnuia să-l strige.

<Dane, te iubesc.>

<Dane, Dane.>

<Dane…>

– Ah…

Își acoperi ambii ochi cu mâna în care ținea țigara. Vârfurile degetelor furnicau și simțea o durere într-un colț al pieptului, dar probabil era doar o iluzie, pentru că nu greșise.

<Dragostea nu e așa.>

Imaginea bărbatului îmbibat de lacrimi a revenit la viață. Nu, din acea zi și până acum, nu uitase nici măcar o clipă. Fiecare cuvânt pe care îl spusese, fiecare frază, absolut nimic.

Rămânând atât de viu în inima mea.

<Dragostea nu poate fi atât de urâtă.>

“Da, ai dreptate”, se gândi Dane cu o expresie dezolată. Dragostea nu e așa. Așa că nu ar trebui să mă iubești. Pentru că nu voi putea să te fac fericit.

<Data viitoare, nu veni, chiar dacă îți spun că am murit.>

Cum ar putea cineva ca mine să iubească pe cineva? Nu aș face decât să-i chinui pe ceilalți.

Ochii plini de lacrimi îl priveau. Probabil că-mi voi  petrece întreaga viață suferind, amintindu-mi de chipul acela.

Am făcut ce trebuia.

El stătea ferm în același loc, ordonându-şi gândurile.

M-am descurcat foarte bine.

Foarte…

─ ▪ ─

“Probabil că era ceea ce trebuia”, s-a gândit Dane cu mintea goală. O lumină slabă îi strălucea în câmpul vizual încețoșat. Închise și deschise ochii, dar lumina pâlpâitoare apărea și dispărea în mod repetat, indiferent de gestul lui.

Poftim?! s-a gândit Dane, încă pe jumătate inconștient. Unde mă aflu acum?

De undeva se auzea un zgomot asurzitor. Fumul înțepător umplea totul. Sunetul a ceva care ardea și cădea continuu se auzea neregulat. Ascultă fără să se miște pentru o vreme. Revenindu-și treptat în fire, începu să realizeze realitatea.

Ah.

Își dădu seama repede că era întins, în mijlocul unei clădiri care începuse să se prăbușească, fiind cuprinsă de flăcări.