Respirația greoaie îi scăpa din gură. În fața ochilor lui se afla o vilă imensă, cu toate luminile stinse. Nu știa cum ajunsese acolo. Condusese cu viteză nebună și ajunsese în acest loc.

Dane a privit fără să înțeleagă clădirea pentru o clipă, apoi a scuturat repede din cap. S-a grăbit să bată la ușa din față, dar, așa cum se aștepta, nu a primit niciun răspuns. Înconjurat doar de tăcere, Dane era destul de agitat.

“Ce se întâmplă? De ce nu iese nimeni? Oare nu a auzit nimeni?”

– Grayson! Grayson Miller! Hei!

Dane strigă de mai multe ori în timp ce bătea în ușă și apăsa frenetic soneria. Dar zgomotul se transformă doar în ecouri care dispărură fără să aducă niciun răspuns.

– Ah…

În cele din urmă, Dane își apucă şi capul cu ambele mâini și scoase un suspin de frustrare.

 

─ ▪ ──

 

Nu știa cât timp trecuse. Dane stătea rezemat de ușa de la intrare, repetându-și aceleași gânduri la nesfârșit. Noaptea se adâncise deja. Întunericul dens acoperea totul, iar împrejurimile erau liniștite, dar el stătea neputincios pe pământul gol, ordonându-şi gândurile. Imaginea lui Grayson împușcat nu-i ieșea din minte.

Ce se întâmplase? Cum se desfășurau lucrurile în acel moment?

Încercase să-l sune pe Joshua, dar acesta nu răspunse. Prea târziu, Dane își dădu seama că nu mai era nimeni altcineva pe care să-l poată întreba despre starea lui Grayson. Telefonul mobil al lui Grayson era complet oprit. Nu exista absolut nicio cale de a-și alina enervarea.

– Ah, la naiba!

Incapabil să-și stăpânească furia crescândă, a scos o înjurătură. Imaginea acelui bărbat acoperit de sânge îi tot dădea târcoale în minte. Oricât de mult încerca să se gândească la altceva, ajungea mereu în același punct. Imaginea lui îmbibat de sânge, plin de vânătăi și răni peste tot, legat de un scaun, revenea mereu și îl determina să fie și mai neliniștit.

“Oare ticăloșii ăia au făcut din nou ceva?”

Cei care îl răpiseră pe Grayson și eșuaseră erau doar o mică parte care se desprinsese de organizație. Corpul principal al nenorociților ălora era încă intact. Puteau face orice. Puteau să-l răpească din nou pe Grayson, să-l împuște sau… să-l omoare.

La această imagine înfiorătoare, inima tresări. Fără să-și dea seama, înghiți saliva uscată. Imaginația lui se îndreptă într-o altă direcție. Poate că nu era vorba de terorism. Da, nu ar fi avut același accident de două ori la rând. Dacă era așa, atunci ce era mai probabil decât terorismul…

Curând, i-a venit în minte chipul lui Joshua. Și conversația pe care o avuseseră. Nu spusese Joshua că ar putea fi împușcat în timp ce se plimba pretinzând că își cere scuze?

S-a întâlnit cu Chase?

Încercă să sune din nou, dar Joshua tot nu răspundea. Premoniția amenințătoare se apropia tot mai mult, ca și cum era realitate. Chase probabil că îl împușcase pe Grayson. De aceea nici Joshua nu răspundea la telefon.

Dacă tipul ăla chiar a ajuns să fie rănit cumva…

Viziunea i s-a încețoșat și mâinile i-au tremurat. Dane s-a ghemuit cu tot trupul într-o poziție de apărare, ținându-și capul cu ambele mâini.

Dacă s-a întâmplat asta, atunci eu…

Eu…

Eu…

– Dane?

La auzul vocii imprevizibile, tot trupul i s-a înțepenit pentru o clipă. Dane s-a mișcat abia după aceea. Încet, foarte încet, a ridicat capul. De parcă s-ar fi temut că ar fi auzit greșit și, dacă era așa, dorea să mențină această iluzie încă puțin.

Ah.

O exclamație slabă îi scăpă lui Dane. Un bărbat extrem de înalt îi intră în ochii larg deschiși. Părul platinat al bărbatului, care purta un trench lung, potrivit înălțimii sale, emitea o strălucire subtilă sub lumina slabă a lunii. Pe fața bărbatului care îl privea cu ochii la fel de largi ca ai lui Dane, nu mai existau pete de sânge sau răni.

Diferit de ceea ce își imaginase, fața pe care o pictase cu disperare – în momentul în care o văzu, Dane nu putu spune nimic și rămase acolo, în stare de amețeală.

Briza răcoroasă a nopții îi mângâia obrazul lui Dane. Cu toate astea, Dane continua să-l privească pe bărbat cu ochi goi, fără să se gândească măcar la ce însemna expresia lui nedumerită.

– Păi…

Poate că era la fel de lipsit de cuvinte, deoarece Grayson, care scoase un strigăt neplăcut, se scărpină în ceafă și vorbi primul.

– Ce s-a întâmplat? De ce ești aici?

Părea că nu avea absolut nicio idee. Dane era la fel. Nu putea înțelege de ce alergase până aici și de ce făcea asta.

Dar aflarea motivului ăsta era pentru mai târziu. În momentul ăsta, Dane avea ceva mai important de rezolvat.

– Te simţi bine?

Ridicându-se stângaci, Dane întrebă. Vocea lui răgușită continuă.

– Te simţi bine? Nu ești rănit? Ești bine?

Restul cuvintelor îi ieșiră din gură cu urgență. Văzându-l pe Dane, care îl întreba de multe ori, palid de spaimă, Grayson deveni și mai nedumerit.

– Păi… Mă simt bine. Sunt bine…

Grayson, care răspunse clipind, întrebă din nou.

– Ce ai? De ce te comporți așa?

Părea că nu are nici cea mai mică idee despre ce se întâmplă. Văzând asta, Dane se simți ușurat pe de o parte, dar, pe de altă parte, simți cum realitatea îl copleșește și deveni confuz.

– La emisiune…

După o scurtă pauză, adăugă cu voce descurajată:

– Au spus că erai împușcat.

– Eu?

Grayson se încruntă și înclină capul. Abia atunci Dane își dădu seama că văzuse doar cuvântul “Miller”. Trase aer în piept agitat, dar era deja prea târziu. Grayson își scoase telefonul mobil din buzunarul hainei și părea să caute ceva, apoi se încruntă.

– Asta e ce ai văzut?

Grayson îi întinse ecranul telefonului lui Dane. Când Dane se aplecă să se uite, fața i se strâmbă imediat.

Chase Miller, împușcat!

Sub titlul senzațional, se putea citi:

Chase Miller, care joacă rolul protagonistului în noua serie “Justiţie în întuneric”. De data asta în rolul unui lunetist? Aici joacă rolul unui bărbat care supraviețuiește în mod dramatic după ce era ciuruit de gloanțe pe tot trupul și caută răzbunare împotriva unei agenții guvernamentale secrete…

– Aah…

Dane se descurajă și scoase un suspin adânc. Să mă gândesc că eu, m-am lăsat păcălit de un articol de doi bani… Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât i se părea mai absurd. Chiar se lăsase prins de un astfel de titlu și alergase până aici ca să se facă de râs în halul ăsta? Către Dane, care își acoperise fața cu o mână și se cufundase în dispreț de sine, Grayson, care până atunci tăcuse, deschise gura.

– Ai crezut că era vorba despre mine?

Reacția lui era una de neîncredere. Desigur, s-a gândit Dane, dar nu s-a putut abține să nu simtă cum îi ard urechile în timp ce răspundea.

– Scria doar Miller…

Nu avea de ales. Trebuia să fie sincer.

– Dacă cineva din familia Miller urma să fie împușcat, am crezut în mod firesc că tu vei fi acela.

La auzul cuvintelor lui Dane, Grayson a rămas cu gura căscată de uimire. Dane a încercat să nu se uite la fața lui și a adăugat.

– Mă gândeam că va veni ziua asta cândva.

– Ah!

Grayson nu a scos decât un alt suspin dezamăgit. O tăcere neplăcută s-a așternut între ei. Dane i-a spus informația pe care o auzise de la Joshua ca și cum și-ar fi cerut scuze.

– Am auzit că în ultima vreme te-ai plimbat pe aici cerându-ți scuze…

– Deci, cine credeai că m-a împușcat?

Cuvintele lui erau cumva triste. Incapabil să răspundă la asta, Dane a tăcut, iar Grayson a întrebat.

– Dacă eram împușcat, de ce aș fi aici? Aș fi la spital.

Dane își dădu seama prea târziu. Înainte să apuce să se simtă rușinat de cât de prost era, Grayson făcu o glumă.

– Sau la o casă funerară.

El răse firesc. I se păru o glumă destul de amuzantă. Se aștepta ca Dane să râdă și el, dar se înșelase.

Dane se uita fix la el, din nou palid.

– Ha, ha…

Râsul lui Grayson se potoli treptat și tăcerea se reinstală. Cei doi se priviră din nou fără să spună nimic. Nefiind în stare să suporte tăcerea neplăcută, Dane vorbi primul.

– Deci, tocmai te-ai întors de pe Coasta de Est?

La întrebarea care făcea legătura între ținuta lui și povestea lui Joshua, Grayson dădu din cap.

– Acolo e mai frig decât aici.

Un alt moment de tăcere a urmat răspunsului scurt. Dane s-a gândit intens și abia a reușit să găsească un subiect de conversație.

– Ai plecat singur?

– Da. A, totuși m-am întors cu Naomi. Ne-am întâlnit întâmplător în sala de așteptare și, din moment ce mergeam în aceeași direcție, a ieșit bine.

– Înțeleg.

Discuția se întrerupse din nou. Silueta lui Grayson, sub lumina felinarului care ilumina fațada conacului, era vizibil slăbită. Tenul îi era palid și părea chiar oarecum deprimat.

– Te simţi bine? a întrebat Dane fără să-și dea seama. Era un sens diferit față de înainte, dar și Grayson observă asta.

– Nu mă simt bine.

Iar izbucni în râs. La râsul destul de zgomotos, Dane se simți pentru o clipă tulburat. Încă zâmbind, Grayson spuse:

– Așa că pleacă acum, de data asta s-ar putea să fiu eu cel care te va ataca.

Apoi a adăugat liniștit.

– Data viitoare, nu veni chiar dacă îți spun că am murit.

Dane nu spuse nimic. Privindu-l în tăcere pe Grayson, își întoarse capul și se îndepărtă. În timp ce se îndrepta spre mașina sa parcată neglijent la o oarecare distanță, simți o privire care-i străpungea spatele. Asta continuă chiar și după ce se urcă în mașină și părăsi locul acela.

Continuu, continuu.

Dar Dane nu s-a uitat niciodată înapoi.