În momentul în care Naomi a făcut o remarcă întâmplătoare, Grayson a ezitat. Privirea lui, lentă și deliberată, era plină de surprindere și confuzie, spre deosebire de înainte. Naomi, văzând reacția lui, era din nou luată prin surprindere.

– Serios? Chiar l-ai găsit? a întrebat ea.

– Nu.

Înainte ca Naomi să apuce să se entuziasmeze, Grayson o opri.

– Tipul ăla mă urăște.

Cuvintele neașteptate o determinară pe Naomi să clipească în timp ce îl privea. “Chiar crede asta în acel moment? L-am întrebat dacă acel bărbat era destinul lui! Nu l-am întrebat dacă îl place sau nu!”

– Te urăște? a întrebat Naomi, ascunzându-și entuziasmul și punând întrebarea calm. Acum era momentul să-și dezlănțuie talentul actoricesc, același talent care îi adusese premiul pentru cea mai bună actriță la Academia de Film. “Deci, în acest moment, ești mai preocupat dacă el are sentimente pentru tine decât dacă este destinul tău? Serios?” În timp ce o mulțime de întrebări îi treceau prin minte, Grayson răspunse, ca și cum ar fi răspuns la ele.

– E ciudat, nu-i așa? Nu am făcut nimic care să-l rănească.

Văzându-l cum ridică din umeri, Naomi îi vorbi cu un strop de compasiune.

– E ciudat. Tu încerci mereu să-i ajuți pe ceilalți, nu-i așa?

– Da, așa este.

Grayson zâmbi satisfăcut, ca și cum era ceva firesc. Desigur, Naomi știa bine că ideea lui de “a ajuta” era departe de a fi banală. Dar Grayson, fidel naturii sale egoiste, nu-i păsa deloc de perspectivele sau sentimentele celorlalți – ci doar că acționa așa cum acționa din motive personale. Problema apărea întotdeauna acolo, dar Grayson nu credea asta. Probabil că nici de data asta nu va fi altfel.

– Bietul Grayson, nimeni nu-ți înțelege sinceritatea.

Naomi îi mângâie brațul, prefăcându-se că îi este milă. Desigur, era doar o pregătire pentru ceea ce urma să se întâmple.

– De ce nu mă întrebi? S-ar putea să te ajute, știi? Prietenii tăi sunt toți Alfa supremi, așa că nu înțeleg cu adevărat emoțiile oamenilor banali…

“La fel ca tine.”

Ea înghiți ultima parte și aruncă momeala cu un ton blând, dar Grayson nu mușcă.

– Mulțumesc, dar nu, mulțumesc. În plus, tipul ăla nu e sufletul meu pereche. Îl urmăream doar pentru că sunt curios de ceva.

Era mai bine să nu spună restul. Naomi își ținu ochii ușor închiși și zâmbi slab.

– Înțeleg…

Nu-i păsa de toată problema cu “destinul”, dar era totuși curioasă. “Oare nu-și dă seama cât de gravă este situația?”

– Îmi pare rău, m-am înșelat.

Naomi schimbă repede subiectul și întrebă.

– Ești doar curios să afli despre ce vorbesc acei bărbați, nu-i așa? Bine, te voi ajuta.

Ea a subliniat cuvântul în mod semnificativ, dar nu era clar dacă Grayson a înțeles. Ridicându-se în picioare, ea l-a privit de sus și a declarat cu aroganță:

– Așteaptă aici o clipă, o să-ți arăt ce pot.

Naomi zâmbi și, cu pașii ei grațioși, părăsi cantina.

Când a ieșit din cafenea, bărbatul chipeș cu părul roșu se îndepărtase deja destul de mult. Fără ezitare, Naomi s-a apropiat de bărbatul singuratic, care s-a întors auzind zgomotul tocurilor ei. Ea i-a zâmbit larg.

– Bună ziua.

Ochii bărbatului se măriră de surprindere când văzu chipul lui Naomi. Obișnuită cu această reacție, ea își păstră zâmbetul profesional și continuă.

– Încântată de cunoștință, sunt Naomi Parker.

– A, a, da, știu, știu. Pa, Pa… Parker-ssi.

Văzând cât de agitat era, Naomi îl necăji răutăcios.

– Nu e “Pa, Pa Parker-ssi”, ci doar Parker. Poți să-mi spui Naomi.

– Na… Naomi…

Înroșindu-se ca focul, bărbatul i-a repetat numele înainte să-și coboare capul rușinat. Văzându-l atât de ruşinat și timid, Naomi a zâmbit în sinea ei. Era chiar drăguț. Mândria ei rănită de Grayson Miller părea să se refacă, chiar dacă doar puțin.

– Am o întrebare. Pot să o pun? Cum te cheamă…?

– Da, sigur… orice… Eu sunt George, George Wright.

Bărbatul, evident nervos, răspunse cu voce tare. Naomi îi strigă numele o dată, apoi, aruncând o privire în direcția în care plecase Dane, întrebă:

– Despre tipul cu care vorbeai adineauri. Ce fel de relaţie ai cu el?

Naomi s-a întors la cafenea după aproximativ zece minute. La fel cum plecase, s-a întors cu încredere, cu bărbia ridicată. A tras un scaun și s-a așezat în fața lui Grayson, care se prefăcea că bea cafea calm. Naomi s-a luat în mod deliberat la timp, prefăcându-se că își inspectează unghiile, înainte de a aborda subiectul firesc:

– Tipul ăla se numește George.

– Serios? Hm.. credeam că e o acadea.

Naomi nu se putu abține să nu râdă la cuvintele lui Grayson, înainte de a se preface repede că bea din cafea și de a-și recăpăta calmul. Așa cum spunea el, fizicul lui George era atât de slab și mic, încât îi amintea într-adevăr de o acadea. Era o descriere potrivită, deși, recunoaște, ironic. Naomi simți o mustrare de conștiință pentru că râsese la comentariul lui răutăcios, dar puse repede paharul jos.

– Nu ai răspuns la o alarmă de incendiu mai devreme? Era incendiul pe care l-am văzut pe YouTube? Am auzit că ai salvat câinele acelui tip… Charlie.

Grayson își drese gâtul pentru a schimba subiectul și își încruntă sprâncenele.

– Charlie?

Era un nume obișnuit, dar, din nu știu ce motiv, i-a rămas în minte. Și-a amintit cu reticență.

– Da, plângea și făcea scandal cerând să i se salveze câinele. Deci, era acel bărbat.

– Înțeleg.

Naomi clipi surprinsă înainte de a continua.

– Tipul acela chipeș, cu părul roșcat, a spus că el era cel care a salvat câinele, aşa e? A venit să ofere o recompensă. Șeful i-a dat permisiunea specială să ia prânzul cu el. Era atât de încântat.

Grayson încruntă profund sprâncenele când Naomi adăugă ultima parte. Naomi abia reuși să-și stăpânească râsul când adăugă:

– E doar un prânz, aşa e? Nu se va întâmpla nimic serios. Oricum, tipul ăla chipeș nu e destinul tău, așa că nu contează.

Naomi a stârnit intenționat scandalul, iar Grayson a înțeles. Expresia lui s-a relaxat, revenind la calmul lui obișnuit, și a zâmbit.

– Da, de parcă ar fi sfârșitul lumii. Doar că eram abandonat. Of!

Punând o mână pe piept, Grayson a exagerat un geamăt dramatic și apoi a izbucnit în râs. Părea să râdă de propria glumă. Naomi și-a dat seama că el exagera în mod intenționat, pentru a reduce la minim situația. Desigur, era precaut în a-și arăta adevăratele emoții față de Naomi.

Dacă nu și-ar fi dat seama până acum, mi-aș fi făcut griji pentru inteligența lui.

Naomi a decis să se retragă pentru moment, fără să-l mai provoace. Desigur, asta nu însemna că avea de gând să plece așa ușor.

– Ei bine, atunci plec. Mă bucur că te-am revăzut după atâta timp.

Ridicându-se de pe scaun, ea zâmbi și făcu cu mâna. Apoi, când era pe punctul de a pleca, Naomi se aplecă ușor și îi șopti lui Grayson, cu zâmbetul pe buze.

– Când îți dai seama că sunteți cu adevărat sincronizați, anunță-mă prima. Vreau să te felicit.

După ce i-a aruncat un zâmbet semnificativ, s-a întors și a plecat. Pașii ei erau la fel ca de obicei, dar zâmbetul de pe fața ei dispăruse și un aer rece plutea în jurul ei.

“Să faci diferența între persoana alături de care te culci și cea alături de care te căsătorești. Este obligatoriu.”

Cuvintele îi revin brusc în minte, aprinzându-i furia. Erau ca o amintire constantă, care o înfuria din nou. Naomi își înghiți înjurătura și deschise ușa mașinii. Așezându-se pe scaunul șoferului, respiră adânc, încercând să se calmeze înainte de a porni mașina.

“S-ar putea să dau greş din nou.”

Poate că era întotdeauna așa – entuziasmată de întâlnirea cu destinul, doar pentru a deveni rece când nu era potrivit.

Dar de data asta, simțea că era altfel. Și credea că instinctele ei erau de obicei destul de bune. Dacă Grayson chiar îl avea în vedere pe roșcat, de data asta nu era atât de ușor.

Înăbuşindu-şi un chicotit, porni mașina, deja nerăbdătoare să vadă ce se va întâmpla în continuare.