Când Dane a auzit că şi copilul era în siguranță pe drum spre spital, a răsuflat ușurat. În timp ce toți cei care auziseră vestea se bucurau și își împărtășeau emoționat sentimentele, Wilkins a strigat brusc.

– Dar Miller?!

La auzul acestor cuvinte, toți și-au amintit brusc ce uitaseră – motivul pentru care veniseră aici. Pentru o clipă, au clipit, uimiți. Wilkins, văzând fețele goale ale subordonaților săi, a suspinat enervat și i-a presat cu asprime.

– Toți l-ați căutat pe Miller! A găsit cineva ceva? Vreo pistă?

Soarele apunea deja. La întrebarea urgentă a lui Wilkins, nimeni nu a putut răspunde. Nimeni nu știa unde era Grayson, cu excepția unei singure persoane.

Nenorocitul ăsta încă mai face probleme.

Oprindu-se, Dane își aminti ceva uitat și înghiți înjurătura, grăbindu-se înapoi la casa de mai devreme.

Sunetul picăturilor groase de ploaie care loveau pământul era asurzitor. Grayson stătea pe podeaua subsolului, fredonând o melodie fără sens. Era ceva ce obișnuia să facă când era copil.

A omorî timpul în felul acesta nu era nimic nou pentru el. Visase cu ochii deschiși, cântase sau chiar dormise, iar în cele din urmă, ușa încuiată se deschidea și venea momentul eliberării sale. De data asta, va fi la fel. Trebuia doar să îndure așteptarea plictisitoare.

Fredonând o melodie falsă și sprijinindu-se de perete, Grayson auzi sunetul unei chei care se învârtea în broască, amestecat cu sunetul ploii. Cineva intra în casă.

“E tatăl lui Santiano?” se gândi Grayson, rămânând așezat. În curând, ușa se va deschide. Persoana respectivă va merge prin casă și, în cele din urmă, va ajunge în această cameră.

Previziunile lui erau în mare parte corecte. A auzit sunetul pașilor care se apropiau și se îndepărtau, ca și cum ar fi mers între bucătărie și ușa din față.

“Când se va deschide ușa?”

Grayson stătea așezat, fluierând încet. Pentru persoana care așteaptă, timpul pare întotdeauna nesfârșit. El știa asta foarte bine. Fie că era lăsat singur în subsol, fie că toți frații lui își găsiseră soarta și el rămăsese singur, Grayson gândea același lucru: așteptarea pare întotdeauna mult mai lungă decât este în realitate, și de aceea oamenii devin nerăbdători. În realitate, timpul nu trece atât de repede. Așa că, se gândi el, “pot aștepta cât va fi nevoie.”

“Uită-te la mine acum.”

Sunetul pașilor se apropia din nou. În cele din urmă, cheia era introdusă în ușa subsolului, iar Grayson a încetat să mai fluiere, un zâmbet ușor apărându-i în colțul gurii.

Bărbatul intrase și ieșise de mai puțin de o sută de ori.

Vechiul lacăt scârțâi când se deschise și, în cele din urmă, ușa subsolului care ducea în sufragerie se deschise.

– Ce e asta?

Bărbatul, care se aștepta să-și găsească fiul, era surprins când a văzut un bărbat ciudat stând în subsol. Ochii lui au cercetat camera întunecată, dar nimic nu s-a schimbat. Odată ce și-a dat seama că fiul său nu era acolo, și-a îndreptat rapid privirea spre Grayson.

– Cine… cine ești? Unde e fiul meu?

Vocea lui tremura, probabil din cauza tensiunii. Grayson se ridică încet în picioare. Bărbatul, șocat de înălțimea lui impunătoare, înghiți nervos și făcu un pas înapoi.

– Stai, rămâi acolo! Nu te apropia!

– Sunt Grayson Miller.

Grayson se prezentă politicos, zâmbind. Zâmbetul pe care îl folosea când se prezenta era același de fiecare dată – ceva ce învățase prin ani de practică și care nu dădea greș niciodată.

Era un zâmbet care îi determina pe toți să se simtă în largul lor și îl provoca să pară fermecător, dar de data asta nu funcționase. Bărbatul, și mai speriat, făcu încă un pas înapoi, palid ca o fantomă.

– Hei… oprește-te! Nu te apropia! strigă bărbatul, acum în panică totală, și scoase un pistol din talie, îndreptându-l spre Grayson. Zâmbetul dispăru de pe fața lui Grayson. Ochii injectați și țeava tremurândă a pistolului păreau să confirme că bărbatul era serios.

“La naiba, nu mă așteptam la asta.”

Grayson își încrucișă încet brațele într-un gest de predare. O tăcere tensionată se așternu între ei.

În fața casei se afla un camion vechi pe care Dane nu-l văzuse mai devreme. Se părea că tatăl lui Santiano se întorsese. În scurtul timp necesar pentru a procesa totul, mintea lui Dane era invadată de gânduri.

Miller plecase deja? Poate că nu mai era nimeni acolo. “Ar trebui să mă întorc?” Odată ce raportul privind violența domestică e întocmit, poliția ar trebui să se ocupe de restul. “Probabil că nu e nevoie să mă duc. Dar dacă Miller e încă acolo? Dacă se află într-un fel de impas cu tatăl? Dar n-ar găsi o cale de ieșire? Nu, dar dacă tatăl e cel de care trebuie să-mi fac griji? La naiba! Nenorocit inutil, care a provocat toate problemele astea. Dacă-l prind, o să-l bat până-l las fără cunoștință.”

Ușa din față nu era încuiată. Ținându-și respirația, Dane intră. O tensiune înfiorătoare umplea aerul. Nu se auzea niciun sunet, dar instinctiv, părul de pe ceafă i se zbârli, ca și cum ar fi simțit pericolul.

– Credeam că oamenii își lasă armele acasă, dar tu o porți la tine? Ești un om periculos.

Dane înlemni la auzul vocii neașteptate. O recunoscu imediat – era vocea bărbatului pe care venise să-l caute.

“Nu se poate, nu poate fi…”

Dane a negat realitatea. Nu voia altceva decât să stimuleze că nu auzise nimic și să se retragă în liniște, dar, din păcate, găsise fără să vrea sursa pericolului. Când s-a întors să plece, a văzut spatele bărbatului, care țintea cu arma spre subsol, la doar câțiva pași de ușa din față.

La naiba.

Într-un moment cu adevărat enervant, Dane își frecă fruntea. Câteva clipe mai târziu, auzi vocea aspră a bărbatului. În fața lui stătea un alt bărbat care, în mod evident, nu ar fi trebuit să se afle acolo. Nimeni nu și-ar dori ca cea mai rea presimțire să se împlinească. Dar acum, în fața lui Dane, se desfășura cel mai rău scenariu posibil.

Împușcarea lui Grayson Miller cu un pistol era ceva ce exista doar în imaginația lui Dane, dar acum se întâmpla chiar în fața lui și îi provoca un sentiment confuz. Motivul pentru care nu o făcuse în realitate era că gestionarea consecințelor era prea dificilă. Dar a trebuit să se ocupe de consecințele greșelii altcuiva era absurd.

Trebuia să pună capăt acestei situații înainte ca lucrurile să se înrăutățească. Tocmai când era pe punctul de a face o mișcare, bărbatul a strigat.

– Taci, ticălosule! Unde e fiul meu? Unde e Santiano? Dă-mi-l înapoi!

– Încerc să-ți spun.

În contrast puternic cu strigătele furioase ale bărbatului, vocea lui Grayson rămase calmă. El continuă, vorbind cu tonul său firesc, zâmbind.

– Fiul dumneavoastră era pedepsit și trimis în subsol. Dar s-a întâmplat ceva și el nu mai este aici. Acum sunt doar eu. Nu vă supărați că a plecat la jumătatea pedepsei. Eu sunt cel care a rămas în urmă. Deci, el era deja pedepsit, nu-i așa? Nu este suficient? Trebuie doar să completăm numărul, nu-i așa?

Cuvintele erau, desigur, fără sens. Și Dane nu era singurul care gândea așa.

– Ce naiba tot vorbești, nenorocitule…