Mașina s-a oprit în fața oamenilor care se uitau curioși în jur, iar ușa s-a deschis. Primul care a coborât era Wilkins. Văzând oamenii care stăteau acolo, cu o expresie confuză, a zâmbit ezitant și a început să vorbească.

– A, ne pare rău pentru asta. Ne-am întors azi pentru ceva important. Avem o întrebare pentru voi toți. Mă întreb dacă vreunul dintre voi l-a văzut ieri pe unul dintre membrii echipei noastre…

În timp ce Wilkins continua să vorbească, membrii echipei au ieșit din mașină unul câte unul, împrăștiindu-se pentru a inspecta zona. De îndată ce Dane a apărut, un amestec de suspine și țipete a umplut aerul.

– Ahh! E aici!

– Dane, Dane Striker!

– Uitați-vă aici! E Dane, e Dane!

– Vă rog, calmați-vă…

– O, Doamne, e și mai chipeș decât în poze!

– Piromanul! El e piromanul!

– Vă rog, calmați-vă, toată lumea. Vom avea o sesiune foto mai târziu, așa că, deocamdată, lăsați-mă să termin de vorbit…

– Mi-a aprins inima! Cineva să o stingă!

– Dane Striker! Aaaah!

– Vă rog, sunt la muncă. Nu acum, vă rog să vă liniștiți…

Wilkins a ridicat ambele brațe în încercarea de a calma mulțimea, dar zgomotul nu s-a potolit. Oamenii se înghesuiau să facă poze sau să înregistreze videoclipuri, iar sunetul obturatoarelor aparatelor foto răsuna fără încetare. În mijlocul tuturor, uralele continuau, determinând să fie aproape imposibil să vorbească. În cele din urmă, Wilkins a lăsat brațele în jos, cu o expresie sumbră, iar membrii rămași s-au împrăștiat în diferite direcții pentru a începe ancheta.

– O, vine încoace.

Văzându-l pe Dane îndreptându-se spre ele, o mamă și fiica ei au roșit repede și s-au ținut strâns de mână. La mică distanță de ele, Dane le-a salutat ușor și le-a vorbit.

– Sunt Dane Striker. Căutăm pe cineva…

– Da, da, ce este? Spuneți!

În scurt timp, chiar și vecinii de la casa vecină au venit în fugă și l-au privit cu nerăbdare. Spre dezamăgirea lui Dane, se puteau vedea oameni alergând spre el de la distanță. El a făcut o grimasă. Deja făcuse destule ieri. Nu avea intenția să se sacrifice și mai mult. L-a strigat imediat pe Ezra.

– Hei, Ezra! Oamenii ăștia vor să vorbească cu tine!

– Of! Of!

Ezra, părând confuz, s-a grăbit să se apropie și s-a oprit în fața lor. Un suspin plin de dor și regret s-a revărsat din mulțime.

– Unde te duci? Suntem aici!

– Așteaptă, îți spunem, Dane!

– Dane, uită-te la noi! Dane!

Dane se îndepărtă, ignorând femeile care strigau după el, iar Ezra, ud leoarcă de sudoare rece, începu să explice.

– Așa cum am spus mai devreme, căutăm pe cineva. Era cu noi ieri, mai înalt decât Dane și… da, mai bine făcut. Un bărbat cu părul blond d și ochi violet. L-a văzut cineva? Ar fi trebuit să fie ușor de remarcat.

– Poftim?!

Până atunci, erau atât de concentrate pe Dane, încât părea că nu-l ascultaseră pe Ezra, dar, din fericire, și-au îndreptat atenția spre el. Desigur, nu pentru că erau interesate de Ezra.

– Păr blond și ochi violet?

– A, l-am văzut. Și tu l-ai văzut, aşa e?

– A, da. Nu aveai cum să nu-l vezi. Era primul pe care îl vezi.

Până în acest moment, lucrurile mergeau bine. Tocmai când Ezra începea să se simtă optimist, a apărut o altă întrebare.

– Tipul acela este un Alfa suprem? Dacă are ochi violet, asta înseamnă că este, aşa e?

– O, Doamne, deci mirosul acela… era de la feromoni? Am auzit că Alfa supremi eliberează mereu feromoni de genul acela. Deci nu se acumulează în trupul lor.

– De aceea arată atât de strălucitor. Această stație de pompieri este plină de bărbați seducători, adică delicioși.

– Eu nu l-am văzut, dar a făcut cineva o poză?

– Poftim, poftim.

– Sigur că am făcut una. Uită-te la asta.

– O, Doamne, ce distractiv este. Sincer, acesta este cel mai fericit moment al zilei. Mulțumesc!

– Această stație de pompieri e plină de piromani!

– Da, ai dreptate. Aș vrea ca cineva să stingă focul meu.

– Of, ce cald e.

Râsetele care se auzeau îl determinau pe Ezra să se simtă de parcă își pierdea mințile.

După ce a scăpat în sfârșit de mulțimea gălăgioasă, Dane a scos un suspin obosit și s-a uitat în jur. Era un sat liniștit, fără trăsături distinctive. Era atât de liniștit aici, încât era greu de imaginat că ar putea avea loc o răpire. A confirmat din nou cât de calm și banal era acest loc și s-a scărpinat în cap, enervat. “Unde naiba a dispărut acel tip enervant?”

– La naiba, ce ratat!

Tocmai când înjura din nou, simți brusc o privire ațintită asupra lui. Instinctiv, întoarse capul și se uită în ochii unui copil mic. Dane încruntă sprâncenele și se uită fix la copil. Majoritatea oamenilor ar fi fugit îngroziți, dar, din nu se știe ce motiv, copilul stătea acolo, cu pumnii strânși, nemișcat.

“Ce e asta?”

Dane se încruntă și se întoarse. Nu avea timp să se ocupe de un copil enervant. Singurul său gând era să pună capăt acestei situații enervante și să plece acasă. Mergea repede, dar brusc auzi pași în spatele lui.

– Domnule, domnule! Așteptați, domnule! Vreau să raportez ceva! Domnule!

Dane a scos un suspin scurt și s-a uitat în sus, spre cer. Copilul îl striga atât de tare, încât aproape că îl durea gâtul. Cu reticență, s-a întors și s-a îndreptat cu pași mari spre copil. În doar câțiva pași, copilul s-a speriat și și-a întins gâtul pentru a se uita la el. Dane și-a coborât în mod deliberat privirea și s-a uitat în jos la copil în timp ce vorbea.

– Deci, ce s-a întâmplat?

Tonul său transmitea clar enervare. Era evident că nu era atent, presupunând că şi copilul avea să spună ceva fără importanță. În plus, presiunea impunătoare a staturii sale înalte îl intimida clar pe copil, dar, spre lauda lui, copilul nu a fugit plângând. Totuși, avea câteva lacrimi în colțurile ochilor.

– A, domnule, sunteți… pompier, nu-i așa?

Copilul întrebă timid, tremurând de frică. Dane îl privi cu o expresie ironică și îi răspunse.

– Dacă cuvintele pe care le-ai citit sunt corecte, atunci da.

Dane a arătat cu degetul mare în spatele lui, indicând literele mari “Pompieri” de pe tricoul său. Copilul s-a întors să confirme și, când a văzut, s-a uitat din nou la Dane.

– Poți… să-mi găsești prietenul?

– Prietenul?

Întrebarea era la fel de lipsită de sens pe cât se așteptase, iar Dane încruntă sprâncenele, privindu-l din nou pe copil.

– Prietenul tău este și el un Alfa suprem?

– Poftim? Ce înseamnă asta?

Copilul, părând confuz, a deschis ochii mari de surprindere când Dane l-a întrebat. Se părea că şi copilul habar n-avea. Dane a făcut un gest cu mâna, ca și cum ar fi vrut să spună “nu contează”.

– Nu contează. Deci, ce vrei să fac?

– Prietenul meu. Te rog, găsește-mi prietenul.

În acest moment, copilul ar fi putut renunța, dar, în schimb, a rămas ferm pe poziție și a continuat cu “raportul” său.

– Prietenul meu lipsește de câteva zile. Nu a venit la școală. Părinții lui sunt divorțați. Locuiește cu tatăl său și, când eram în vizită, mi-au spus că nu poate ieși din casă pentru că are pojar. Dar asta e o minciună. Prietenul meu era vaccinat. Mama lui mi-a spus că eram amândoi la spital să ne vaccinăm, când mama lui era încă în viață.

Dane nu a spus nimic și s-a uitat doar la fața copilului. Nu părea că şi copilul mințea. În timp ce asculta în tăcere, copilul a prins curaj și a continuat să vorbească repede.

– Uneori, tatăl lor îi lovește. El spune că o face pentru că nu ascultă, dar prietenul meu este foarte drăguț. Este ciudat că îi lovește. Tatăl meu nu m-a lovit niciodată. Când tatăl meu vine acasă seara, alerg spre el și îl sărut, iar el spune că îi place. Dar eu sunt pe cale să împlinesc 10 ani, știi? Când voi împlini 10 ani, voi fi adult, aşa e? Deci poate că nu ar mai trebui să fac asta? Poate că nu ar mai trebui să mănânc nici prăjiturile pe care le face mama? Prăjiturile pentru câini sunt foarte bune, totuși. Vă plac câinii sau pisicile, domnule? Prietenul meu are un hamster…

– Stai, stai, oprește-te.