Grayson stătea nemișcat, cu urechile ciulite și nervii încordați. Părea că durează destul de mult, dar el nu simțea nimic.

Oare auzise greșit?

Tocmai când era pe punctul de a ignora sunetul, acesta se auzi din nou. Nu era posibil să se fi înșelat de două ori. Grayson, care își mișcase ușor urechile, se uită în jur cu o încruntare.

Pe strada din zona rezidențială erau doar case aliniate una lângă alta și nu era nimic special de văzut. Poate că era mai greu să găsești ceva unic într-un oraș atât de obișnuit.

Trebuia să se concentreze din nou pentru a găsi direcția sunetului. A luat sunetul ca pe un semnal și a mers mai departe. Când l-a auzit din nou, era mai clar decât înainte.

– Ajutați-mă!

Pe măsură ce distanța se micșora treptat, destinația lui devenea mai clară. Grayson se opri în fața uneia dintre casele care arătau similar și se uită în jur.

– Ajutați-mă!

Copilul strigă din nou, ca și cum ar fi auzit pașii lui Grayson. De data asta, era sigur. Fără ezitare, deschise ușa laterală și intră înăuntru. Simți iarba care foşnea sub picioare. Era pe jumătate ofilită și maronie, ceea ce arăta că nu era îngrijită de mult timp.

– Te rog, salvează-mă, te rog, salvează-mă!

Vocea copilului continua cu și mai multă disperare. Probabil că auzise pașii lui Grayson. Își lipi urechea de perete și așteptă un moment, dar casa era liniștită, ca și cum nu era nimeni acolo. Copilul probabil că știa asta și plângea atât de disperat.

Gândindu-se la asta, Grayson se uită în jos, spre locul de unde venea sunetul. Acolo era o ușă mare de pivniță. Sunetul era înăbușit de ușa închisă, dar îl putea auzi clar. Poate pentru că era o gaură undeva, care lăsa să intre aerul. Grayson îngenunche pe un genunchi și lipi urechea de ușă.

– E cineva acolo?

Ca răspuns la întrebarea lui Grayson, vocea din interior strigă și mai tare.

– Da, da! Sunt aici! Vă rog, salvați-mă, lăsați-mă să ies, vă rog! Vă rog, salvați-mă, mi-e frică…

Vocea amestecată cu lacrimi era răgușită de cât plânsese.

– O, Doamne…

Grayson întrebă din nou cu o voce plină de milă.

– Cum te cheamă? De ce ești acolo? Ce s-a întâmplat?”

Băiatul a suspinat și a răspuns.

– Eu… eu sunt Santiano. Tata a spus că sunt un copil rău și că trebuie să stau aici…

Cuvintele se pierdură în suspine. Grayson dădu din cap, ca și cum ar fi înțeles.

– Înțeleg. Bine, o să te ajut.

Era ceva ce făcea des. Să ajute pe alții, ce gest minunat și altruist. Grayson era mereu gata să ajute pe alții și dispus să o facă când se ivea ocazia. Era exact cum învățase de când era mic. De data asta nu era diferit.

Deschise una dintre ușile duble. Pe podeaua subsolului, care părea atât de adânc, un băiețel care nici măcar nu ajungea la genunchii lui Grayson îl privea cu o expresie nervoasă. Expresia lui Santiano era plină de anticipare și speranță, întinzându-și brațele și stând pe vârfuri, sperând la un miracol. Credea că în sfârșit va putea ieși din acest subsol întunecat și înfricoșător, că acest adult strălucitor îl va salva și că aceste zile de coșmar se vor sfârși. Credea că mântuirea îi venise în sfârșit.

Totuși…

– Poftim?!

Deodată, Grayson sări în subsol. Ușa pe care o deschisese se trânti cu un sunet surd, iar întunericul îl învălui din nou. Santiano nu avea habar ce se întâmplă. Stătea acolo, clipind fără să înțeleagă, iar chipul seducător al bărbatului se reflecta în raza slabă de lumină care pătrundea prin crăpătura dintre ușile duble. Abia atunci Santiano își dădu seama că bărbatul nu îl salvase, ci intrase în acest spațiu oribil. Copilul se pierduse imediat în gânduri.

– Ce, ce faci? Trebuie să mă scoți de aici! a strigat Santiano confuz. Grayson înclină capul, nedumerit, privind chipul confuz al copilului.

– De ce? Ești pedepsit chiar acum.

– Da?

Când Santiano întrebă din nou, confuz încă, Grayson adăugă pe un ton liniștitor.

– Nu fugi în timp ce ești pedepsit. Asta fac doar copiii răi.

Santiano nu înțelegea despre ce vorbea.

“Despre ce vorbește omul ăsta?”

Grayson îi vorbi gânditor copilului, al cărui chip devenise palid și lipsit de sânge.

– Dar Santiano, nu-ți face griji. Nu-ți face griji.

Întinse încet mâna. Grayson zâmbi larg și îi spuse lui Santiano, care se retrase surprins, cu mâna ridicată.

– Voi fi alături de tine.

Ochii copilului tremurau violent. Grayson șopti în timp ce privea cum speranța care înflorise atât de strălucitor se estompa.

– Acum e bine, suntem doi.

Speranța dispăru complet de pe chipul lui Santiano, iar șocul și frica îi luară locul.

─ ▪ ─

După ce lucrurile s-au calmat într-o oarecare măsură, pompierii care erau trimiși la fața locului s-au adunat pentru a pleca fiecare pe drumul său. După ce Ezra, care făcuse ultima fotografie, a înapoiat telefonul, ceilalți băieți care așteptaseră până atunci și-au frecat mușchii și au suspinat.

– Așa cum era de așteptat, Dane Striker. Odată ce devine popular, fetele înnebunesc.

Cineva a spus ceva, iar toți erau de acord.

– Nu erau doar fetele. Băieții încercau să facă poze cu el mai devreme.

– Ce părere ai să facem publicitate cu Dane ca model? Dacă punem poze sexy ca asta, va fi foarte eficient!

Un alt bărbat a intervenit, entuziasmat de cuvintele colegului său, care și-a întins brațele larg.

– Ca un anunț de interes public?

– Atunci o acţiune de prevenire a incendiilor ar fi perfectă!

– Ce părere ai de ceva de genul ăsta? Ceva care să liniștească oamenii. Am auzit că există un serviciu de genul ăsta în zilele noastre, gestionat de pompieri. Cred că Dane ar reacționa foarte bine dacă ar spune că ar merge.

– O, și asta e bine. Dane, tu ce părere ai? Nu e o idee grozavă?

Băieții care vorbeau prostii și erau entuziasmați așteptau reacția lui Dane. Dane, care până atunci tăcuse, deschise gura cu o privire goală în ochi.

– Urăsc voluntariatul mai mult decât orice pe lume.

Asta a pus capăt discuției. Motivul pentru care au făcut o poză împreună și au dat autografe mai devreme era probabil pentru că “munceau”. Dane separa strict viața profesională de cea personală, așa că, dacă nu era la muncă, ar fi ignorat pe oricine i-ar fi cerut asta, indiferent de motiv.

Dane a deschis gura larg și a căscat. DeAndre a șoptit încet după ce l-a văzut așa.

– Puştiul ăla a mai dat o petrecere ieri?

Celălalt băiat a dat din cap.

– E foarte posibil. Dane merge mereu la club în zilele libere.

– Oricum, fii harnic, în felul ăsta.

– Haide, termină. Să ne grăbim să ne întoarcem, e prea târziu, a spus Ezra lovind maşina.

Dane s-a urcat primul, iar restul l-au urmat, chicotind. Și-au dat seama că lipsea o persoană chiar înainte ca mașina să pornească.

– Poftim?! Lipseşte cineva.

DeAndre a răspuns imediat la cuvintele cuiva.

– Miller nu e aici?

Toți cei care și-au dat seama abia atunci s-au uitat în jur confuzi. Oricât s-ar fi uitat, Grayson nu era nicăieri.

– La naiba!

– Miller, Grayson Miller!

– Unde ești? Să ne întoarcem! Ieşi odată!

– Miller!

– Grayson Miller! La naiba!

Au ieșit din nou din mașină înjurând și l-au strigat pe Grayson cu voce tare, dar nu au primit niciun răspuns. După ce au cercetat zona, s-au adunat din nou și erau șocați să vadă că nimeni nu găsise nimic.

– La naiba, ticălosule!

DeAndre a lovit roata mașinii de enervare. Și ceilalți erau într-o dispoziție proastă, deși nu la fel de mult ca DeAndre, care respira greu și sforăia.

– Ce să facem?

Ceilalți au început să se plângă și să se enerveze la auzul cuvintelor lui Ezra.