Volumul 3, R 3, Partea 3

 

De îndată ce Kazusa a început să se gândească la asta, un sentiment greu i s-a așezat în stomac. Știa că îi va șoca. Fratele său mai mic, încă elev de liceu, ar putea fi în regulă. Dar părinții lui ar primi o lovitură uriașă. Pentru părinții lui Beta simpli din mediul rural, faptul că fiul lor cel mare ar ieși brusc la iveală ca Omega ar fi ca un fulger într-o zi senină. Era foarte probabil ca ei să nu poată accepta realitatea și chiar să ajungă să stea la pat.

Poate că era mai bine să păstreze tăcerea pentru moment.

Dacă ar fi să le spună, ar trebui să o facă cel puțin după ce își găsește un nou loc de muncă.

Odată ce ar fi avut o direcție în viață, poate că le-ar fi fost mai ușor să accepte – așa spera el.

În timp ce medita la aceste gânduri sumbre, cu o expresie abătută, o mașină neagră cu două locuri trecu pe lângă poarta exterioară și intră lin în parcare. Mașina se opri chiar în fața lui Kazusa, iar geamul din partea șoferului se coborî în tăcere.

– Te-am făcut să aștepți?

Speriat de vocea bărbatului, Kazusa scoase un “Hm?” surprins.

– Zero?

Când îi mutaseră lucrurile mai devreme, Zero îi spusese:

– După ce îți las lucrurile la noua locuință, mă întorc să te iau. Așa că așteaptă-mă în parcarea căminului.

Kazusa așteptase, presupunând că Zero se va întoarce cu camioneta mică închiriată. Mașina cu două locuri era o surpriză. Dar Zero probabil că returnase deja mașina închiriată după ce terminase mutarea.

Zero deschise ușa din partea pasagerului și îi făcu semn lui Kazusa să urce. Ezitând o clipă, Kazusa ocoli mașina și se urcă pe scaunul pasagerului. Se așeză pe scaunul din piele și se uită în jur.

Exteriorul arăta elegant și stilat. Interiorul era, de asemenea, decorat în întregime cu piele, oferind o experiență incredibil de comodă. Chiar dacă Kazusa nu se pricepea la mașini, fiind doar un șofer cu permisul pe hârtie, își dădea seama că asta era o mașină de lux. Nici măcar directorii executivi ai spitalului nu puteau să-și permită cu ușurință o mașină sport atât de scumpă.

În timp ce Kazusa se simțea neliniștit într-un cadru atât de luxos, Zero părea complet relaxat la volanul mașinii sport elegante. Era ca și cum locul lui era acolo. Într-un fel, se potrivea perfect.

(Cine este tipul ăsta?)

Întrebarea a ieșit în sfârșit la suprafață, deși târziu. Până acum, Kazusa își făcuse o părere bazată pe aspectul strălucitor al lui Zero și pe faptul că locuia în centrul orașului, imaginându-și că era ceva de genul “Regele nopții” sau “Gazda legendară”.

Dar acum, gândind mai calm, Kazusa și-a dat seama că știa foarte puține lucruri despre Zero. Faptul că se culcaseră împreună îl determina să creadă că îl cunoștea mai bine decât era în realitate. Dar, în realitate, nu știa aproape nimic.

Kazusa nu știa vârsta, ocupația, trecutul și nici măcar genul lui Zero.

Probabil că nici numele lui, Zero, nu era cel real.

Ceea ce știa era că Zero se îmbrăca întotdeauna în negru, avea multe legături cu Omega Rătăcitori și nu părea să aibă probleme financiare.

Kazusa a început să se simtă neliniștit că își încredința viața cuiva despre care știa atât de puține lucruri.

El era întotdeauna precaut și excesiv de atent, genul de om care verifica atât de mult rezistența unui pod, încât ajungea să-l rupă…

– Centura de siguranță.

O voce de lângă el îi întrerupse gândurile.

– Poftim?!

– Pune-ți centura de siguranță.

– O… da.

Kazusa își desfăcu geanta de umăr și își puse centura de siguranță, chiar în momentul în care Zero porni mașina cu o mișcare lină. Cu o mișcare precisă și fără efort a volanului, Zero făcu o întoarcere perfectă și ieși pe șosea.

Kazusa adăugă mental o nouă informație în “dosarul Zero”: Este un șofer excelent.

(Acum că mă gândesc… nici măcar nu știu unde merg.)

În timp ce mașina se deplasa, Kazusa privi pe fereastră peisajul cunoscut și își dădu seama că nu avea nicio idee unde se afla noua lui casă. Era atât de preocupat de tot ce trebuia făcut, încât nici măcar nu se gândise să întrebe.

Dar acum, nu mai părea necesar să întrebe. Avea să afle în curând, și oriunde ar fi fost, nu avea unde altundeva să se ducă. Așa că nu-i rămânea decât să accepte.

Cu o hotărâre resemnată, Kazusa se pregăti și privi în tăcere peisajul care trecea pe lângă el. Dar tăcerea tot mai apăsătoare începu să-l sufoce. El aruncă o privire spre Zero, care era concentrat pe drumul din față, conducând calm. Deși Zero era vorbăreț când îl convinsese pe Kazusa mai devreme, nu părea genul care să facă conversație fără rost.

“…”

Spațiul îngust al mașinii îl determina pe Kazusa să se simtă sufocat. Fie că era mirosul trupului lui Zero sau apa de colonie pe care o purta, dulceața slabă care se degaja din el îi trezea lui Kazusa amintiri despre momentele intime pe care le petrecuseră împreună.

(Idiotule. Nu te mai gândi la asta.)

Kazusa apăsă mental butonul de oprire, oprind în grabă redarea din capul său.

Era un accident. Și din perspectiva lui Zero, el era doar târât în asta, ca un spectator nevinovat. Spre deosebire de Kazusa, pentru care era prima experiență, pentru Zero era probabil doar una dintre multele întâlniri ocazionale. În timp ce pentru Kazusa era un eveniment care i-a schimbat viața, pentru Zero probabil nu era nimic demn de menționat.

Da, de aceea, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat, Zero se comporta distant. Atunci, era atât de pasionat, spunând lucruri precum “Voi avea grijă de tine” și “Te voi proteja”. Dar ieri și azi, era ciudat de formal… Și părea să păstreze și o oarecare distanță.

(Nu, nu.)

Kazusa a scuturat ușor din cap în secret.

Era în regulă. Trebuia să fie așa, altfel lucrurile s-ar fi complicat.

De vreme ce decisese să se bazeze pe Zero pentru o vreme, dacă ar fi devenit prea conștient de el, lucrurile ar fi devenit insuportabile. Amândoi ar fi trebuit să se prefacă şi că nu se întâmplase nimic.

În ultimele două zile, de fiecare dată când amintirea amenința să reapară, Kazusa repeta mental: “Uită, uită”, pentru a o suprima.

Cu toate astea, iată-l din nou, stimulat de mirosul lui Zero, aproape amintindu-și de acel moment…

Tăcerea era problema. Dacă rămâneau tăcuți, Kazusa ar fi început să se concentreze asupra bărbatului de lângă el. Gândindu-se la asta, Kazusa a decis să rupă tăcerea.

– Păi… pot să te întreb câți ani ai?

– Vârsta mea? Am douăzeci și nouă de ani.

– Înțeleg, 29… Stai, ce?!

Nu se putu abține să nu ridice vocea de surprindere.

– Deci… ești mai tânăr decât mine?

(Asta e neașteptat.)

Zero emana o prezență impunătoare. Aura sa extraordinară, ciudatul sentiment de siguranță și încrederea în acțiunile sale — toate astea îl determinaseră pe Kazusa să creadă că era mai în vârstă.