Demască-mă dacă eşti priceput / Deflower me if you can
Capitolul 192 – Extra 13

 

— Da, dar mai devreme ai spus doar că mi s-ar umfla încheietura.

— E cam același lucru, dragul meu.

Ariel a trecut atât de firesc peste diferență, încât Koi a răsuflat, în sfârșit, ușurat.

— Mulțumesc, Elle. Mi-ai salvat viața. O să-ți rămân recunoscător pe vecie.

Ariel a ridicat din umeri și i-a zâmbit cu încrederea ei firească.

— N-ai pentru ce. Doar de-asta suntem surori, aşa e?

Koi i-a întors zâmbetul, la fel de destins. Bliss, în schimb, i-a privit nedumerit pe rând, până când a găsit singur o explicație.

“Tati îi mulțumește că m-a salvat de la o accidentare.”

“Ce frumoasă e prietenia! Zece ani… Nu, douăzeci? Treizeci? Mă rog. O prietenie care durează atât de mult e un lucru minunat.”

Puțin emoționat, Bliss şi-a amintit brusc de ceva.

— Mătușă Elle, și tu erai la nunta lui Tata și Tati, nu-i așa?

— Desigur că eram!

Ariel a răspuns fără ezitare, iar Koi a încuviințat și el. Privirile celor doi s-au întâlnit și, pentru o clipă, amândoi s-au întors cu gândul la aceleași amintiri dragi.

— Ce frumos era atunci, aşa e? a întrebat Ariel.

— Chiar era, a încuviințat Koi.

– M-am bucurat atât de mult că au venit cu toții până pe Coasta de Est! Le-am fost tare recunoscător. În zilele acelea, am avut impresia că ne-am întors în liceu.

— Exact! Buffalo! Buffalo!

— Buffaloooo!

Au ridicat fiecare câte un braț, strigând vechea lor lozincă, apoi au izbucnit în râs. Când s-au potolit, Koi a mormăit cu nostalgie:

— Mi-e dor de toți.

— Știu. A trecut prea mult timp de când nu ne-am văzut.

Ariel i-a dat dreptate cu un zâmbet melancolic.

În mijlocul acelei atmosfere calde, încărcate de amintiri, Bliss, singurul care nu pricepea mare lucru, a intervenit cu sfială în discuție.

— Ce e Buffalo? Și cum era la nuntă?

— Poftim? A, da.

Koi s-a oprit o clipă, apoi a zâmbit.

— Așa se numea liceul nostru. Eu și Elle făceam parte din același club.

— Serios? Stai puțin… cum adică?

Bliss s-a luminat la față, dar imediat şi-a înclinat capul, nedumerit.

— Nu mătușa Elle era căpitanul echipei de majorete? Sau făceai parte din mai multe cluburi?

Își mută privirea de la Ariel la Koi și înapoi. Dintr-un motiv numai de el știut, Koi a părut dintr-odată foarte ruşinat.

Ariel i-a aruncat o privire, apoi a încuviințat cu o naturalețe desăvârșită.

— Așa e. Amândoi eram în echipa de majorete.

— E… Elle!

Koi aproape că a sărit de pe scaun, dar Ariel a continuat nestingherită:

— Să știi că Tati al tău era un membru cu totul special. Echipa de majorete a liceului Buffalo primea doar fete. Dar el a trecut de o probă de selecție foarte grea și a primit o aprobare specială ca să intre în echipă. Un caz cu adevărat neobișnuit!

— Elle, stai! Bliss, adică… nu e chiar…

Koi a încercat disperat să salveze situația, însă Bliss a scos un strigăt de încântare înainte ca el să apuce să termine.

— Uau! Ce grozav!

Koi a încremenit.

Obrajii lui Bliss s-au îmbujorat, iar ochii îi străluceau de entuziasm în timp ce a început să-l bombardeze cu întrebări:

— Tu erai singurul băiat din echipă? Incredibil! N-am știut că Tati e atât de sportiv! Ce tare! O ridicai și pe mătușa Elle în aer? O învârteai așa? Și pe urmă așa?

Koi l-a privit uluit pe fiul său, care vorbea fără oprire, apoi s-a întors spre Ariel.

“Vezi? Ți-am spus eu.”

Ariel i-a aruncat un zâmbet ștrengăresc, de parcă totul era cât se poate de evident.

“Normal că, atunci când aude că era un băiat în echipă, se gândește că participa ca băiat. Ce om întreg la minte și-ar imagina că te îmbrăcai în fată?”

Koi aproape că îi auzea cuvintele răsunându-i direct în minte. S-a înroșit de ruşine, deși nici el nu știa prea bine de ce, și a râs ruşinat.

— N…nu, n-am făcut lucruri de felul ăsta. Doar repetam mișcările împreună cu ceilalți. Și nici n-am rămas prea mult în echipă. Pe atunci nu aveau destui membri, așa că m-au primit, practic, ca să-i scot din încurcătură…

În timp ce vorbea, amintirile de atunci au început să-i revină una după alta. Chipul lui Koi s-a destins, iar el a mormăit, mai mult pentru sine:

— Dar datorită echipei mi-am făcut atât de mulți prieteni.

— Prieteni? Mulți?

Ochii lui Bliss s-au aprins.

“Tati și mătușa Elle, în anii de liceu? Uite o poveste la care nu m-aș fi așteptat!”

Părea fascinant, dar putea afla mai multe altă dată.

“Acum nunta mea e cea mai importantă!”

— Sunt prietenii despre care vorbeați mai devreme? Cei care au venit la nunta voastră?

De data asta, Ariel i-a răspuns:

— Da, prietenii noștri din echipa de majorete. Ne erau și colegi de liceu, iar…

— Dar prietenii lui Tata? Au venit și colegii lui de liceu la nuntă?

Koi era gata să-l certe pe Bliss pentru că a întrerupt pe cineva, însă Ariel nu s-a supărat și i-a răspuns imediat.

— Sigur că da. Ash juca în echipa de hochei pe gheață, așa că gorilele cu care făcea echipă au venit și i-au fost cavaleri de onoare. I-au organizat și petrecerea burlacilor.

— Petrecerea burlacilor!

Bliss a ciulit imediat urechile.

“Așa e! Cum am putut să uit de asta?”

Și el avea nevoie de cavaleri de onoare. Mulți! Cât mai mulți!

Și asta nu era tot.

Ascultându-i pe cei doi depănând amintiri, Bliss şi-a dat seama că avea nevoie de oameni pentru o mulțime de alte ocazii. Era nevoie  să fie organizată petrecerea la care urma să fie anunțat sexul copiilor. Cineva trebuia să prindă buchetul miresei, altcineva să păstreze verighetele și să le aducă la momentul potrivit în timpul ceremoniei.

Cu alte cuvinte, avea nevoie de foarte mulți prieteni.

În clipa în care a ajuns la această concluzie, mintea lui Bliss s-a golit cu desăvârșire.

“Vai de mine! Ce mă fac?”

Şi-a dus amândouă mâinile la obraji și a rămas cu gura căscată de groază.

— Eu n-am nici măcar un prieten!

A sărit în picioare și a strigat atât de tare, încât Ariel și Koi, care până atunci au râs și au povestit veseli, au ridicat speriați ochii spre el.

A urmat o tăcere neplăcută.

— Aaaah! Aaaah!

Bliss a izbit salteaua cu pumnii, s-a rostogolit de câteva ori pe pat, apoi a început din nou s-o lovească, copleșit de disperare.

“Prostule, prostule, prostule!”

“Cum am putut să uit ceva atât de important? Ce mă fac acum? Nunta mea minunată o să fie un dezastru!”

— Cel mai important eveniment din viața mea!

Bliss continua să se agite pe pat, gemând de deznădejde, când s-a auzit o bătaie în ușă. O clipă mai târziu, Koi şi-a strecurat capul înăuntru.

— Bliss, te simţi bine?

— Nu! Nu mă simt deloc bine!

Cu un nou strigăt de disperare, Bliss s-a rostogolit pe pat până a ajuns chiar la margine.

— Bliss!

Koi a devenit palid și a dat să se repeadă spre el, dar Bliss s-a oprit cu o clipă înainte să cadă. Apoi s-a rostogolit înapoi, în direcția opusă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Koi a răsuflat lung, ușurat, şi-a dus mâna la piept și abia apoi s-a apropiat.

— Ce s-a întâmplat cu tine? Și ce tot spuneai că n-ai prieteni?

S-a așezat pe marginea patului și l-a bătut încet pe spate.

Cu fața încă îngropată în saltea, Bliss a răspuns înfundat:

— La nunta lui Tata și Tati au venit o mulțime de prieteni minunați, ca să se bucure împreună cu voi.

— Așa e.

Koi i-a răspuns fără să ezite și a așteptat să audă continuarea.

Bliss a rămas tăcut câteva clipe, apoi a scos un oftat lung și amărât.

— Dar eu nu am niciun prieten…

Abia atunci Koi a înțeles de ce era atât de tulburat. Era adevărat că prietenii din anii de școală i-au făcut nunta de neuitat, însă asta nu însemna că Bliss trebuia să fie atât de distrus. Până la urmă, fiecare își găsea propriul fel de a fi fericit.

— Nu-i nimic, Bliss. Ai timp de acum înainte să-ți faci prieteni, încetul cu încetul…

Koi a încercat să-l liniștească vorbindu-i blând. Era pe punctul de a adăuga că ducesa urma oricum să se ocupe de persoanele necesare la ceremonie și că, dacă avea nevoie, îl putea ajuta și el, așa că nu exista niciun motiv de îngrijorare.

Dar înainte să apuce să spună ceva…

— Asta e!

Bliss a ridicat brusc capul și a strigat.

Koi a tresărit și şi-a retras mâna fără să vrea. Bliss s-a ridicat imediat în șezut, de parcă tocmai a așteptat să-i vină această idee, cu fața luminată de încântare.

— Dacă n-am prieteni, trebuie doar să-mi fac! Ai dreptate!

Koi abia a avut timp să se bucure că fiul lui a înțeles, când Bliss a lansat o declarație uluitoare:

— Mă duc la facultate! Ca să-mi fac prieteni!

 

─ ▫ ─

 

S-a lăsat din nou acea tăcere neplăcută, devenită deja cunoscută.

Koi şi-a privit fix fiul, incapabil să înțeleagă pe loc ce a auzit. Dar Bliss nu i-a dat răgaz să-și revină.

— Aşa e! Asta trebuie să fac! Să-mi fac prieteni! O grămadă de prieteni! Ura!

A sărit în picioare pe pat, şi-a ridicat brațele spre tavan și a început să țopăie pe saltea.

Koi era atât de uluit, încât nici nu i-a trecut prin minte să-l oprească.

— Bliss… stai puțin! Nu, adică… nu, nu despre asta vorbeam! Ce tot…

A încercat din răsputeri să-și adune gândurile, dar salteaua se afunda și sălta atât de tare sub săriturile lui Bliss, încât totul părea să se clatine în fața ochilor săi.

Neputând să mai gândească limpede, Koi a închis strâns ochii și şi-a înghițit un geamăt neputincios. Atunci vocea fericită a fiului său cel mic i-a răsunat în urechi:

— Tati, vreau să încep facultatea chiar de mâine! Înscrie-mă la Universitatea din New York!

Și în clipa aceea, Koi a renunțat cu totul să mai încerce să înțeleagă ceva.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *