Mi-a scăpat un geamăt fără voie.

Eram doar pe jumătate treaz. O parte din mintea mea încă plutea prin vis, iar cealaltă se agăța de realitate. Deși știam că visez, nu reușeam să deschid ochii.

Mergeam prin întuneric, căutând cu disperare ceva ce nici măcar nu puteam numi. Ceva care să mă scoată din golul acela.

Ce era?

Ce căutam?

— Yohan.

La auzul vocii blânde, o durere ascuțită m-a străbătut și am deschis brusc ochii.

Afară ploua torențial, iar picăturile loveau încet geamul. Deși aveam ochii deschiși, camera rămânea întunecată și, pentru câteva clipe, n-am reușit să deosebesc visul de realitate.

— Ah!

Am încercat să mă mișc și am strigat, înțelegând imediat că eram cât se poate de treaz.

Mă durea spatele, respirația mi s-a tăiat, iar capul mă înțepa.

După câteva respirații grele, m-am forțat să mă mișc.

Nu se auzea decât ploaia.

În liniștea aceea ciudată, propria mea respirație m-a enervat, așa că am încercat s-o potolesc și am ascultat.

Doar ploaia.

“Oare este bine?”

Dintr-odată, m-a durut inima.

Cum se descurca pe vremea asta?

Știam că prezența mea nu ar fi schimbat nimic, dar tot îmi făceam griji.

“Probabil îi este frig și îi e teamă…”

M-am strâns în mine și am închis ochii.

Asgail nu era lângă mine.

Zgomotul unor obiecte m-a trezit din nou.

Ploaia continua să bată în geam.

De data asta m-am ridicat cu grijă, iar o voce cunoscută m-a întâmpinat.

— O, te-ai trezit? Am adus ceai. Vrei să-ți pregătesc și micul dejun?

Era valetul care avea grijă de mine.

La fel de ruşinat ca întotdeauna, am răspuns încet:

— Da.

În ziua de după nuntă, cineva era desemnat să se ocupe de nevoile mele zilnice. Probabil era o atenție din partea Lordului.

Dar eu nu eram obișnuit cu așa ceva.

Întotdeauna m-am descurcat singur. Era pentru prima dată când altcineva îmi pregătea mesele și se ocupa de toate lucrurile din jurul meu.

“Pentru ei probabil este ceva firesc.”

Poate din grijă pentru mine, Shahin venea des în cameră. Uneori stătea de vorbă cu mine, alteori mă scotea la plimbare.

În dimineața aceea am simțit încă o prezență, pe lângă valet.

— Yohan, ai dormit bine? Îmi pare rău că am intrat fără să cer voie.

Așa începea de fiecare dată.

L-am asigurat că nu m-a deranjat, iar el m-a certat blând.

— Nu ar trebui să spui asta.

A continuat pe același ton liniștit:

— E nevoie să te obișnuiești cu situația ta. Nimeni nu ar trebui să intre fără permisiunea ta și nimic care te privește nu ar trebui hotărât fără acordul tău.

L-am auzit spunând asta de atâtea ori, încât nu mai simțeam mare lucru.

Oricum, viața asta avea să fie scurtă.

M-am gândit că mai târziu avea să-mi fie chiar mai greu să rămân singur, dar nu doream să-l determin pe Shahin să se simtă prost după tot ce făcea pentru mine.

Așa că am răspuns doar:

— Bine.

După ce valetul a adus micul dejun, Shahin m-a condus la masă și m-a ajutat să mă așez.

Un alt servitor a adus apă și m-a ajutat mai întâi să-mi spăl fața și mâinile.

— Ești foarte chipeş, Yohan.

Tocmai duceam o bucată de pâine la gură când Shahin a spus din nou asta.

L-am auzit de multe ori, dar tot nu am reușit să mă obișnuiesc.

Mi s-au încălzit obrajii.

— Nu, nu sunt.

Dintr-odată, m-am întrebat cum arăta Shahin.

Lordul s-a căsătorit cu Omega fiului său după moartea acestuia…

Am alungat imediat gândul.

Era nepoliticos să mă amestec în problemele altora și cu atât mai puțin eram eu în măsură să fiu curios.

— Cât timp e nevoie să rămân aici?

Am întrebat mai mult din speranță, deși probabil nici Shahin nu știa.

El a râs ușor.

— Îmi pare rău, Yohan. Nici eu nu știu.

— Înțeleg.

Mi-a părut rău că am întrebat.

Am rupt o bucată de pâine și am mâncat-o.

Shahin stătea în tăcere în fața mea și lua micul dejun împreună cu mine, mai mult ca să-mi țină companie.

De cele mai multe ori nu vorbea, dar uneori încerca să alunge tăcerea cu un subiect simplu.

— A plouat tare azi-noapte.

Am dat din cap și am răspuns în același registru sigur:

— Aşa e. Plouă des aici?

Am încercat să țin conversația în viață.

Shahin mi-a răspuns lejer:

— Nu la fel de des ca în al-Ad. Acolo e aproape de mare și plouă mai mult.

— Înțeleg.

Am mormăit, deși gândurile mele au plecat deja în altă parte.

“Nu are cum să se întâmple ceva grav.”

“Este Prințul Moștenitor. Singurul moștenitor, pe deasupra. Iar tatăl lui este Regele. Chiar dacă se ceartă, tot fiul lui rămâne…”

— Yohan?

— Ah.

Vocea lui m-a readus la realitate.

Am continuat să mănânc mielul fraged, care aproape se desfăcea singur în gură, dar îmi era ciudat de greu să înghit.

În timp ce mâncam, Shahin m-a întrebat pe neașteptate:

— Îți faci griji pentru Alteța Sa Prințul Moștenitor?

Întrebarea m-a luat atât de tare prin surprindere, încât mâncarea mi-a rămas în gât.

Am întins mâna după apă și am răsturnat paharul.

Apa rece mi s-a vărsat în poală, iar Shahin s-a grăbit să-mi șteargă hainele.

— Așteaptă puțin. Îți aduc ceva curat.

Înainte să pot protesta, a strâns repede lucrurile și a ieșit.

Recunoscător pentru ocazie, am terminat singur micul dejun și am refuzat plimbarea pe care mi-a propus-o Shahin.

Ploaia din ziua precedentă a dispărut de parcă nici n-ar fi existat.

Acum liniștea era întreruptă doar din când în când de ciripitul păsărilor.

“Nu pot face nimic.”

M-am certat singur pentru că mă frământam atât, dar inima tot nu voia să se liniștească.

Faptul că eram neputincios mă enerva și mai tare.

Pierdut în gânduri, am auzit bătaia lui Shahin în ușă la prânz și, înainte să mă pot opri, i-am cerut:

— Aș vrea un război de țesut.

Shahin a părut surprins.

Un Omega orb care cerea un război de țesut nu era tocmai ceva banal.

— Da. Nu am nimic de făcut toată ziua. Ceva mic ar fi suficient, chiar și un cadru pentru o tapiserie în miniatură.

— Nu e greu de găsit, dar cum ai de gând să lucrezi?

M-a întrebat curios.

Am răspuns încet:

— O să mă descurc pipăind.

Deși nu părea convins, Shahin a acceptat.

După prânz, valetul a adus un război de țesut în cameră.

— Dimensiunea asta este bună?

Mi-a ghidat mâinile spre cadru, iar eu am dat din cap.

— Da, mulțumesc.

— Am așezat firele în ordinea în care ai cerut.

După ce m-a întrebat dacă mai aveam nevoie de ceva, a plecat.

În sfârșit singur, am oftat și m-am așezat pe scaun.

Faptul că țineam din nou firele între degete mi-a liniștit mintea.

Deși eram nesigur după atât de mult timp, mâinile mele și-au regăsit treptat siguranța și m-am pierdut în lucru.

Când Shahin a venit seara, am tresărit.

Am uitat complet de timp.

— Yohan… ești sigur că nu vezi deloc?

A rupt tăcerea.

Ruşinat, am răspuns:

— Este mic, iar voi ați pregătit totul foarte bine. N-a fost atât de greu.

— Chiar sunt curios să văd cum va ieși. Trebuie să fii lihnit. Hai să mănânci.

A mormăit ceva pentru sine, apoi a schimbat subiectul.

Cu ajutorul lui m-am așezat la masă și abia atunci am simțit mirosul mâncării și cât de gol îmi era stomacul.

Am schimbat câteva vorbe în timp ce mâncam, apoi Shahin a plecat.

Zilele au trecut în același ritm.

Până când a apărut un musafir imprevizibil.