— Aproape am ajuns.

Shahin, care m-a condus de mână pe coridor, mi-a șoptit. Eu n-am reușit decât să răspund scurt.

Coridorul era liniștit. Din când în când auzeam pași, dar se opreau când treceam noi și se îndepărtau abia după aceea. Probabil oamenii se opreau din respect pentru Shahin, soția Lordului.

Asgail nu mi-a dat permisiunea să ies din cameră, dar nici nu mi-a interzis. Iar din moment ce chiar soția Lordului a venit să mă ia, mi-am spus că probabil era în regulă.

Shahin vorbea puțin, iar eu nu aveam prea multe de spus, așa că l-am urmat în tăcere.

Mă neliniștea să merg pe un drum necunoscut fără să văd, dar de fiecare dată când simțea că mă încordez, Shahin îmi spunea câte ceva pe un ton blând.

— Ai grijă la pas.

Sau:

— Aici facem la dreapta.

Uneori chiar:

— Nu-i așa că păsările se aud frumos?

Fiecare vorbă mă liniștea.

Îi eram recunoscător.

— Am ajuns.

Tocmai când răbdarea mea începea să se termine, Shahin a mormăit, iar eu m-am oprit.

Un servitor, probabil al Lordului, ne-a anunțat venirea, apoi am auzit o ușă deschizându-se.

Shahin m-a îndemnat încet să intru.

Mi-am scos pantofii pe care mi i-a pus și am pășit desculț înăuntru. Doream să-i așez frumos la intrare, dar Shahin m-a tras înainte, așa că i-am lăsat lângă prag.

Deja mă întrebam cum aveam să-i găsesc la întoarcere când s-a auzit o tuse.

Apoi o voce slabă, de bătrân, a spus:

— Shahin… tu ești?

Shahin a răspuns la fel de calm ca înainte.

— Da, Lordul meu. Așa cum mi-ați cerut, l-am adus pe Yohan.

S-a oprit și m-a așezat în fața unui scaun.

De data asta, vocea bătrânului s-a auzit mult mai aproape.

— O… tu ești moștenitorul Al-Fatih…

Lordul bolnav a tușit din nou.

Am tresărit, dar n-am îndrăznit să spun nimic.

El a continuat:

— Tatăl tău era un om remarcabil. Nu m-am așteptat niciodată să plece atât de devreme…

Am rămas tăcut, dorindu-mi în sinea mea să se termine repede cu formalitățile.

Respirația lui greoaie și tusea mă nelinișteau.

Probabil era epuizat și avea nevoie de odihnă, dar nu am îndrăznit să-i spun asta.

“Dacă i se întâmplă ceva, Shahin va chema medicul, aşa e?”

Așa am sperat.

Shahin a rămas în tăcere lângă mine, la fel cum era pe tot drumul.

— Câți ani ai acum? Cincisprezece? Șaisprezece?

— Aproape douăzeci și unu.

M-am grăbit să răspund.

Lordul a expirat, iar vocea i s-a frânt.

— O… chiar așa? Au trecut atât de mulți ani…

A mormăit și apoi a tăcut, probabil încercând să-și recapete respirația.

Am așteptat.

După câteva inspirații adânci, a vorbit din nou.

— Și semnul tău? Pare foarte proaspăt. Nu-mi spune că…

Vocea i-a tremurat.

M-a cuprins vinovăția și am mărturisit:

— Prințul Moștenitor… m-a marcat doar puțin. După cum știți, semnul unui Alfa nu trebuie să însemne mare lucru. Doar determină ca lucrurile să devină mai… ușoare în pat.

Ultimele cuvinte mi-au rămas aproape blocate în gât.

Am tăcut.

Am simțit mila din privirea bătrânului.

A oftat încet.

— Te-ai speriat, nu-i așa, copile?

Mâna lui subțire mi-a prins mâna.

Am tresărit, dar n-am retras-o.

M-a ținut ferm pentru o clipă, apoi mi-a dat drumul și a continuat:

— Dar trebuie să știi ceva. Pentru el n-a fost atât de lipsit de importanță pe cât pare. Nu te lăsa rănit de asta.

— Eu sunt… Omega.

— Ştiu.

A răspuns hotărât.

— Tocmai de aceea contează, Yohan. Știi cât de mult sunt disprețuiți Omega în ținutul acesta. Iar când vine vorba despre Prințul Moștenitor, lucrurile sunt și mai complicate.

Am rămas tăcut.

— Familia regală îi folosește pe Omega pentru feromoni și îi alungă când nu mai are nevoie de ei. Atunci de ce s-ar fi obosit să te marcheze? Un membru al familiei regale care marchează un Omega este ceva aproape nemaiauzit. Crede-mă, semnul acela înseamnă mult.

După discursul lung, a tras brusc aer în piept.

Deși nu-i puteam vedea chipul, simțeam că am încremenit.

Am încercat să-mi relaxez expresia.

El m-a întrebat încet:

— Tot îți este greu să crezi?

— Da.

A râs scurt.

— Am văzut chipul unui bărbat îndrăgostit.

A făcut o pauză.

— Era fiul meu.

Am rămas din nou mut.

— De aceea știu.

Tonul lui era cald, părintesc, dar în același timp golit de ceva.

Am ezitat înainte să întreb:

— Și… ce s-a întâmplat cu el?

— A murit.

A răspuns atât de repede, încât aproape n-am înțeles.

Am clipit.

El a adăugat:

— A fost un accident. Uneori mă întreb dacă nu cumva este încă în viață. Mi se pare atât de straniu că el a plecat, iar eu am rămas.

A urmat o tăcere.

— Ar fi trebuit să mor eu în locul lui.

— Nu…

Am negat imediat, dar n-am știut ce altceva să spun.

Mi-am plecat capul și mi-am cerut încet scuze.

Bătrânul părea atât de fragil, încât aveam impresia că s-ar putea sfărâma la cea mai mică lovitură.

M-am temut chiar că prezența mea i-ar putea provoca rău.

Neliniștit, mi-am ridicat capul.

Atunci a vorbit din nou:

— Când l-am luat pe Shahin ca a treia soție, tot regatul a început să șoptească: “Ma‘qāl și-a pierdut moștenitorul și a înnebunit.” Ai auzit și tu zvonurile, aşa e?

N-am putut să neg și am rămas tăcut.

Lordul a oftat, poate amuzat.

— Ești într-adevăr un copil bun. Semeni cu tatăl tău.

— Nu, domnule…

Am clătinat din cap, ruşinat.

Lordul a continuat:

— Nu mă compătimi. Am făcut un păcat care merită o asemenea milă.

A tras aer în piept.

— Nu-l urî pe Prințul Moștenitor. El este obișnuit să poruncească, nu să asculte rugămințile altora.

— Nu-l urăsc.

Am spus încet.

— Îți mulțumesc. Cu adevărat.

A făcut o pauză.

— Nici eu nu-l urăsc pe Asgail. Îl condamn pentru că te-a marcat fără consimțământul tău, dar nu-l urăsc.

A continuat:

— Prințul era mereu singur. Este un om foarte singur. La curte nu are aproape pe nimeni de partea lui. Alfa Extrem sunt greu de ucis cu otrăvuri banale, așa că au încercat încă din copilărie să-l otrăvească înainte de diferențiere. A trecut prin mai multe situații în care aproape a murit. M-am temut că nu se va diferenția niciodată. Atunci ar fi murit.

A început să tușească violent.

Fiecare acces de tuse umplea camera.

Am tresărit când mâna lui mi-a atins umărul și m-a împins ușor deoparte.

— O clipă.

Shahin a mormăit și a trecut între noi.

Mirosul straniu al unui alt Omega s-a răspândit ușor în aer.

În cele din urmă, tusea s-a oprit.

A rămas doar respirația greoaie a bătrânului.

— Yohan…

Printre respirațiile frânte, mâna slabă a Lordului mi-a prins încheietura.

Am tresărit și mi-am întors capul spre el.

— Mi-am pierdut fiul. Nu-l pot pierde și pe Prințul meu Moștenitor… Te rog, încearcă să-l înțelegi.

— Lordul meu.

Când Ma‘qāl a început din nou să tușească, Shahin l-a liniștit cu blândețe.

— Vă rog să vă odihniți. Nu trebuie să vă mai forțați.

Mâna Lordului s-a relaxat.

Shahin a adăugat:

— Îl voi aduce din nou pe Yohan înainte să plec. Nu vă faceți griji. Odihniți-vă acum.

Vocea lui calmă m-a liniștit și pe mine.

Lordul mi-a dat drumul la mână, iar respirația lui s-a domolit treptat până când a adormit.

Shahin m-a prins de braț.

— Te conduc înapoi în cameră.

Mi-a șoptit și m-a condus spre ușă.

Mi-a pus din nou pantofii.

Aproape că am protestat, dar mi-era teamă să nu-l trezesc pe Lord, așa că am tăcut.

Shahin a vorbit încet lângă mine.

— Asta nu este nimic pe lângă ce îndură Omega. Femeile, Omega… ținutul acesta disprețuiește pe toți cei care pot aduce copii pe lume.

S-a ridicat și a adăugat firesc:

— Nu ți se pare ciudat? Își prețuiesc moștenitorii, dar îi disprețuiesc pe cei care îi nasc.

Mi-am amintit zvonul că mama lui Asgail era Omega.

Ce s-a întâmplat cu ea?

Oare ea era mama după care Kamar a plâns atât de mult?

În timp ce Shahin mă conducea mai departe, vocea lui joasă s-a amestecat cu scârțâitul ușii care s-a deschis.

— Ea l-a ucis cu propriile mâini pe Omega care i-a dat naștere.

“Mamă!”

Vocea lui Kamar, înecată în lacrimi, mi-a răsunat în minte.