— Ploua în ziua aceea?

Dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam, mă ustura gâtul și îmi era greu să vorbesc. Am reușit totuși să pun întrebarea, dar răspunsul lui era aproape dezamăgitor de simplu.

— Nu știu. Eram foarte mic atunci.

— Înțeleg…

Ceva îmi spunea că nu aveam să aflu mai mult de la el. În lipsa Prințului Moștenitor, mi se părea ruşinos să scormonesc în trecutul lui, așa că am tăcut.

S-a lăsat o liniște neplăcută. Chiar dacă nu vedeam, n-ar fi trebuit să mă simt atât de nelalocul meu și totuși nu am reușit să scap de impresia că Asgail a devenit mult prea grijuliu.

Tot nu am înțeles de ce m-a adus aici.

— Tu ești moștenitorul Al-Fatih, aşa e?

Întrebarea lui imprevizibilă m-a determinat să tresar.

— Da, am răspuns încet.

A fluierat ușor, apoi a continuat:

— Și ce se întâmplă acum cu succesiunea? Unchiul tău a pierdut dreptul la titlu, aşa e? Iar tu, fiind Omega, nu-l poți moșteni.

— Nu știu.

Avea atât de multe întrebări, iar eu nu aveam niciun răspuns. Am vorbit încordat și am tăcut din nou.

N-a mai spus nimic o vreme.

În sinea mea, speram să plece.

Dar apoi a întrebat din nou:

— Chiar nu-ți amintești că ai mai fost aici când erai copil? Deloc?

— Poftim?

M-a luat prin surprindere și aproape că am ridicat vocea. Mi-am închis repede gura, iar el a continuat degajat:

— Înainte ca Lordul Al-Fatih, tatăl tău, să plece cu tine spre palat, v-ați oprit aici. Tatăl meu a dat o petrecere în cinstea voastră.

— Eu… parcă îmi amintesc ceva…

Amintirile au revenit vag în minte.

Era la palat sau aici?

Dacă aș fi putut vedea locul, poate totul ar fi avut mai mult sens. Era straniu să-mi aud propriul trecut povestit de altcineva.

Mai ales că nici măcar nu puteam fi sigur că spunea adevărul.

Înainte să apuc să mă gândesc mai mult, a aruncat o altă întrebare:

— Te-am confundat cu o fată și chiar te-am cerut de soție. Nici asta nu-ți amintești?

— Poftim?

Vocea mi-a urcat fără să vreau.

Am rămas câteva clipe cu gura întredeschisă, incapabil să spun ceva, dar el a continuat, parcă încântat de reacția mea.

— Ai crescut, dar te-am recunoscut imediat. Toți Omega sunt chipeşi, însă tu ești cel mai chipeş dintre ei. Știai?

— Ăă… mulțumesc…

Era nevoie oare să mă simt măgulit?

Am răspuns ruşinat.

— Sunt sigur că noua soție a Lordului este mai frumoasă…

A negat imediat.

— Este frumoasă, desigur. Altfel, fratele meu cel mare, apoi al doilea și până și Lordul nu s-ar fi îndrăgostit de ea. Dar pentru mine, tu ești mai chipeş.

Înainte să-mi dau seama ce să răspund, am simțit că se apropie.

Instinctiv, m-am tras înapoi, dar el a micșorat din nou distanța dintre noi.

Mi-am ridicat capul de pe scaun, iar el m-a întrebat:

— Atunci, vrei să fii iubitul meu?

— Poftim?

Probabil că pe fața mea se citea neîncrederea.

După toate amintirile acelea din copilărie, asta era propunerea lui?

Am rămas uluit, iar el a adăugat, aproape ca și cum abia atunci şi-a amintit un detaliu:

— Nu pot avea mai mult de patru soții. Îmi pare rău. Dar în rest îți pot îndeplini aproape orice dorință.

Părea să nu-l intereseze deloc ce doream eu.

Spunea că nu-i disprețuia pe Omega, dar nici măcar nu s-a gândit să-mi ceară cu adevărat părerea.

Am tăcut, convins că orice aș fi spus n-ar fi contat.

Așa cum m-am așteptat, a continuat să-mi înșire tot felul de promisiuni, iar în cele din urmă s-a ridicat, ca și cum hotărârea era deja luată.

— O să-i cer voie Lordului.

N-ar fi trebuit mai întâi să-l întrebe pe Prințul Moștenitor?

Dar nu doream să prelungesc conversația, așa că am rămas tăcut.

Am așteptat pe scaun până când am auzit ușa deschizându-se, apoi liniștea a cuprins camera.

Am rămas singur.

Am expirat adânc și mi-am masat tâmplele cu ambele mâini.

Cât mai dura până să se întoarcă Prințul Moștenitor?

Cel puțin nu-mi era foame după gustare, dar plictiseala devenea greu de suportat.

Nu că mi-aș fi dorit neapărat ca Prințul Moștenitor să se întoarcă mai repede…

Poate era mai bine să fi rămas la palat.

Am oftat, mi-am lăsat mâinile în jos și mi-am plecat umerii.

Enervat, m-am ridicat și mi-am întins brațele înainte, atent să nu mă lovesc de nimic.

Îmi doream puțin aer proaspăt, dar nu puteam ieși, așa că m-am hotărât să găsesc o fereastră și s-o deschid.

Din când în când, degetele de la picioare se loveau de câte o piesă de mobilier sau de vreun obiect necunoscut, dar nu am reușit să găsesc niciun perete.

Cât de mare era camera asta?

Am continuat să înaintez cu grijă.

Oare mergeam în direcția greșită?

M-am oprit, nesigur, apoi m-am întors puțin și am încercat în altă direcție.

Am înaintat încet, pipăind cu picioarele, și am tresărit când ceva mi-a prins laba piciorului. Am ocolit obiectul și am continuat.

După nişte pași, drumul părea din nou liber.

Oare acum mergeam bine?

Atunci degetele mele au atins ceva.

Am încremenit, apoi am întins cu grijă mâna.

Am simțit o suprafață fermă acoperită de material moale.

O perdea?

Fericit, am urmărit faldurile cu degetele, dar nu părea să existe niciun toc de fereastră.

Poate era doar o piesă de mobilier sau un perete.

Am ezitat și tocmai m-am pregătit să schimb din nou direcția când, deodată, ceva m-a învăluit.

— Ah!

Am tresărit speriat când două brațe s-au strâns în jurul meu.

Un râs mi-a răsunat la ureche.

— Ce naiba faci?

Era Asgail.

A intrat fără zgomot și m-a privit cum m-am împiedicat prin cameră, iar acum m-a prins într-o îmbrățișare strânsă și râdea.

Am clipit, uluit.

Când s-a întors?

Mi-am amintit că Namar a rămas lângă ușă când a plecat. Probabil Asgail l-a întâlnit pe drum și a intrat fără să facă zgomot.

Apoi a rămas acolo, uitându-se la mine cum bâjbâiam prin cameră.

Mi-au luat foc obrajii.

Cât de caraghios trebuie să fi arătat, lovindu-mă de toate lucrurile din jur!

Am încercat să mă desprind, dar el m-a strâns și mai tare și mi-a acoperit fața cu sărutări.

Mi-am întors capul ca să scap, însă el m-a sărutat oriunde apuca.

În cele din urmă, când am obosit prea tare ca să mă mai agit, s-a oprit, și-a lipit fruntea de a mea și m-a întrebat:

— Ce făceai?

Chiar mă întreba de ce mă purtasem atât de absurd?

De rușine, abia am reușit să mormăi:

— Eu… eram neliniștit… și m-am gândit că poate, dacă deschid o fereastră…

— Nu.

Vocea lui a devenit dură, iar eu am tresărit.

Apoi tonul i s-a îmblânzit.

— Nu vezi. Dacă deschizi o fereastră și cazi, ce fac? Nu te mai las singur. Dacă ai nevoie de ceva, îmi spui.

— Da… Alteța Voastră.

Am răspuns, deși gândul mi se părea absurd.

Să-i cer Prințului Moștenitor să-mi deschidă o fereastră?

Mai bine îi ceream să-mi taie capul.

El însă părea mulțumit și a continuat:

— Hai să ne spălăm. Când ne întoarcem, cina va fi gata.

M-a luat din nou în brațe.

Am înghițit în sec și m-am încordat.

— Alteța Voastră… pot să… merg…

— Desculț?

Am încercat să vorbesc încet, dar m-a întrerupt și a pornit deja.

Într-adevăr, de atunci nu am mai purtat pantofi. Singurul loc pe unde am mers singur era camera, iar de fiecare dată când ieșeam, Prințul Moștenitor mă purta în brațe.

În timp ce mă ținea strâns și mergea înainte cu pași hotărâți, mi-am strâns ruşinat degetele de la picioarele goale.