În clipa în care s-a deschis ușa cabinetului, o adiere rece mi-a atins pielea. Poate pentru că nu mai vedeam, celelalte simțuri au devenit mai ascuțite și am perceput imediat schimbarea din liniștea încăperii.

Tăcerea aceea îmi tăia nervii ca o lamă. Mi-am strâns umerii fără să-mi dau seama, iar Asgail a intrat fără ezitare și s-a așezat undeva.

Numai că încă mă ținea în brațe.

Într-o clipă, m-am trezit așezat pe genunchiul lui.

Vocea unui bărbat mai în vârstă a spart tăcerea apăsătoare.

— Alteța Voastră… iertați-mă, dar niciun Omega nu a mai fost primit vreodată în cabinet.

— Așa este. Yohan este primul Omega care intră aici.

Vocea Prințului Moștenitor era plină de amuzament. M-a surprins că mi-a rostit numele, în loc să li se adreseze celorlalți bărbați.

Nu știam câți oameni erau în încăpere, dar probabil erau la fel de șocați ca mine. Poate chiar mai mult.

— Alteța Voastră…

Altcineva a început să vorbească, apoi s-a oprit, probabil prea uluit ca să continue.

Desigur.

Ce naiba avea Prințul Moștenitor în minte?

Dar Asgail nu le-a oferit nicio explicație.

— Începeți raportul.

Tăcerea care a urmat era diferită, încărcată de nedumerire. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. Părea că se priveau unii pe alții.

Liniștea aceea mă determina să tremur.

Imediat, vocea lui Asgail s-a îmblânzit când mi s-a adresat.

— Ce este? Ai nevoie de ceva?

Aproape că m-am înecat cu aer.

În tăcerea aproape absolută a încăperii m-am confruntat cu o adevărată criză: era nevoie să vorbesc.

— Eu… eu…

Vocea mi s-a frânt și cu greu am reușit să leg o propoziție.

— Pentru că sunteți ocupat, ar trebui să… mă întorc…

— Să te întorci unde, desculț?

M-a întrerupt fără milă.

Mi-am dus ambele mâini la gură, iar el a poruncit calm:

— Rămâi așa. Nu te mișca.

N-am putut decât să dau din cap.

Dar nu a terminat.

— Adu-l înăuntru.

La porunca lui, servitorul care aștepta afară a intrat grăbit.

— Da, Alteța Voastră? M-ați chemat?

— Adu macarons și ceai.

Am înghițit atât de tare, încât probabil aș fi scos un sunet dacă nu mi-aș fi ținut mâinile peste gură.

La scurt timp, servitorul s-a întors. Pașii s-au apropiat, s-au oprit, apoi s-au îndepărtat. Nimeni nu a spus nimic până când ușa s-a închis.

Printre degete am simțit aroma ceaiului și am tras aer în piept.

Atunci Asgail mi-a șoptit:

— Dă-ți mâinile jos.

Am ezitat, apoi le-am coborât.

Buzele lui le-au atins pe ale mele, moi, dar hotărâte. Fără să-mi dau seama, mi-am întredeschis gura și ceva a intrat între buze, sfărâmându-se și răspândind dulceață pe limbă.

Un macaron.

M-am grăbit să prind prăjitura delicată cu buzele și, în aceeași mișcare, mâinile noastre s-au atins.

Inima a început să-mi bată nebunește la gândul că am încălcat vreo regulă de bună-cuviință, când ceva rece și tandru mi-a atins tâmpla.

Poftim?!

M-am întrebat ce era.

Nu exista decât o singură explicație posibilă.

Dar am refuzat să o cred.

Prințul Moștenitor nu avea cum să mă fi sărutat.

Țineam jumătatea de macaron într-o mână și îmi frecam tâmpla cu cealaltă, repetându-mi că era imposibil.

Nu. N-avea cum.

— Acum, raportul privind culturile de orez…

În cele din urmă, cineva a început să vorbească, cu voce tremurată, dar eu nici măcar nu-l mai ascultam. Eram mult prea tulburat.

Important era că stăteam pe genunchiul Prințului Moștenitor și mâncam macarons.

De ce?

Mi-aș fi dorit ca cineva să-mi explice, dar singurul care putea face asta era chiar Prințul Moștenitor.

Iar eu nu aveam curajul să-l întreb.

Așa că misterul urma probabil să rămână pentru totdeauna.

Am mâncat macaronul până nu a mai rămas nimic. Când mi-am coborât mâna goală, am auzit un clinchet ușor și am simțit căldura unei cești la buze.

Le-am întredeschis cu grijă și am luat o înghițitură de ceai fără să vărs nimic.

Am mai băut de două ori, apoi m-am retras puțin. Ceașca s-a îndepărtat, iar un alt macaron mi-era așezat la buze.

Am mușcat din el, apoi am ținut restul în mână și l-am mâncat încet, bucățică după bucățică.

Pe tot parcursul raportului și în timp ce dădea ordine, Asgail a continuat să-mi ofere macarons. Eu le mâncam încet și beam ceai parfumat între înghițituri.

În cele din urmă, am petrecut toate orele lui de lucru așezat pe genunchiul lui, mâncând macarons și bând ceai.

Nu știu când am adormit.

Când o parte din conștiință mi s-a trezit, nu mai eram înconjurat de aroma dulciurilor, ci de un alt parfum plăcut.

“E atât de bine…”

Mulțumit de atingerea moale de pe obraz, mi-am afundat fața și am simțit fermitatea unui piept.

Prin ceața somnului mi-am dat seama că mă sprijineam de Asgail.

Deși eram treaz, mintea încă îmi plutea. Cu ochii închiși, mi-am frecat obrazul de umărul lui, dorindu-mi să adorm din nou, dar încetul cu încetul am devenit mai lucid.

Vocile pe care le-am auzit mai devreme au dispărut.

Camera era liniștită, însă tensiunea de înainte nu mai exista. A rămas doar o stare plăcută de liniște.

Mi-am dat seama că eram singuri.

La fel ca atunci când eram împreună în oază.

Ca atunci când eram doar eu și Kamar.

Apoi am simțit o atingere umedă și delicată.

Asgail m-a sărutat din nou pe tâmplă.

Buzele lui au coborât spre obraz.

Mi-am ținut respirația ca să nu-și dea seama că m-am trezit.

Buzele lui au rămas acolo câteva clipe, apoi s-au retras, iar căldura s-a îndepărtat.

Am expirat ușurat și m-am relaxat, hotărât să mă prefac adormit până găseam momentul potrivit să deschid ochii.

La ureche îmi ajungea o bătaie slabă și ritmică.

Inima lui.

Bătea repede. Poate doar mi se părea din cauza sunetelor din jur. Altfel, de ce i-ar fi bătut atât de tare inima când stătea pur și simplu nemișcat?

Încăperea era complet tăcută și nu auzeam decât pulsul lui, ușor îndepărtat.

Și totuși, spunea mai mult decât o mie de cuvinte.

Am oftat și m-am relaxat și mai mult.

Fruntea mea i-a atins obrazul, apoi m-am tras puțin înapoi.

Poate era de la ceai și macarons, dar și inima mea începuse să bată neliniștit.

Atunci degete ferme și calde mi-au atins obrazul, mângâind locul pe care îl sărutase.

Mi-am ținut respirația.

Știa că eram treaz?

M-am speriat, dar el a rămas nemișcat, continuând să-mi mângâie ușor obrazul până când și-a așezat palma pe el.

Deasupra mea, a tras încet aer în piept.

Ținându-mi obrazul în palmă, și-a ridicat puțin capul.

Buzele mele s-au întredeschis singure.

Iar ale lui au coborât peste ele.

Sărutul imprevizibil aproape m-a determinat să deschid ochii.

Eram complet treaz, dar tot nu mă puteam mișca. Am rămas cu ochii închiși, încremenit.

Limba lui a trecut încet printre buzele mele întredeschise, iar sărutul s-a adâncit. M-a strâns mai tare în brațe și și-a schimbat ușor unghiul, continuând să mă sărute.

M-am întrebat dacă știa că eram treaz.

Apoi mi-am dat seama că nu mai conta.

Eram pur și simplu copleșit.

Cine ar fi putut înțelege acum purtarea Prințului Moștenitor?

Poate o singură persoană.

Asgail însuși.

Iar dacă nici el nu o înțelegea, atunci probabil nimeni din lume nu putea.

Sărutul a continuat, lent și stăruitor, în timp ce eu, complet derutat, am rămas nemișcat și m-am prefăcut în continuare că dorm.

Trei zile mai târziu, după ce toate pregătirile erau încheiate, Asgail a părăsit palatul.

Iar eu, așa cum a spus, am plecat împreună cu el.