Am simțit cum un mormăit străbate sala. Firește, nimeni nu s-a așteptat la cuvintele lui.

— Alteța Voastră, cu tot respectul, sugerați că întregul caz era fabricat?

La întrebarea neîncrezătoare a procurorului, prințul moștenitor a răspuns calm.

— N-aș merge atât de departe. Ar fi imposibil să susțin că totul era înscenat când există atâtea probe… dacă nu cumva toți ofițerii din Al-Fatih sunt orbi.

— Atunci…

— Dar dacă au inventat cu totul o persoană?

Procurorul a amuțit. De parcă și-ar fi ales intenționat cuvintele pentru a le spori efectul, prințul moștenitor a continuat rar.

— Nu spun că au inventat întregul incident, ci că au creat un bărbat care nu a existat niciodată.

— Alteța Voastră, îl acuzați pe lordul Al-Fatih că a pus totul la cale?

Înainte ca procurorul să-și termine întrebarea, unchiul meu a izbucnit.

— Este absurd, Alteța Voastră! Să mă acuzați că eu aș fi în spatele tuturor acestor lucruri… Este revoltător!

— Nu fac decât să vorbesc despre posibilități.

Tonul prințului moștenitor a rămas netulburat. Inima mi s-a strâns, dar în același timp a licărit în mine o urmă de speranță. I-am înțeles planul: dorea să-l șteargă pe Kamar din existență. Dacă străinul nu a existat niciodată, atunci vina nu putea cădea asupra lui. Kamar avea să rămână ascuns pentru totdeauna și totul se putea încheia aici.

Mi-am mușcat buza și mi-am încleștat pumnii, hotărât să nu fac nicio greșeală. Nu urma să spun nimic până la sfârșitul procesului. Cu fiecare răsuflare ținută sub control, am ascultat cum prințul moștenitor continua.

— Faptul că ADN-ul lui nu apare în nicio bază de date înseamnă că nu există dovezi ale unor infracțiuni anterioare. Vreți să credem că cineva aflat la prima faptă a comis asemenea atrocități doar pentru că și-a pierdut mințile din cauza unui Omega?

Era adevărat. Înainte să-și piardă memoria, Kamar nu a ucis niciodată. Era de sânge regal; putea curma o viață printr-un singur ordin. I-a rănit pe acei oameni doar din dragoste pentru mine.

— Dacă așteptăm, va comite altă crimă. Prima e cea mai grea. A doua vine mai ușor.

Cuvintele procurorului au smuls un râs scurt din partea prințului moștenitor.

— Propuneți să așteptăm ca un criminal să ucidă din nou?

— Trebuie să mai fi ucis și înainte. Doar că dovezile au trecut neobservate. Există multe asemenea cazuri. Cei care cred că au comis crime perfecte devin prea încrezători și, în cele din urmă, greșesc și lasă urme.

— În cazul altor criminali în masă, nu se întâmplă ca toate dovezile să lipsească până când comit o crimă de asemenea amploare. Dacă ar fi ucis înainte, probabil erau una sau două victime. Nicio urmă atunci, dar acum au rămas atât de multe?

— A fost un masacru, chiar dumneavoastră ați spus-o. Uitați-vă cât de mare este conacul. Orice era posibil.

— Nu vi se pare mai plauzibilă o altă explicație decât aceea că un ucigaș mărunt a trecut brusc la un masacru și, tocmai atunci, a început să lase dovezi?

Procurorul a ezitat. Prințul moștenitor și-a schimbat ușor poziția, sigur că nu urma să intervin. Vocea lui a rămas calmă.

— Ultima crimă a avut loc în jurul orei trei dimineața, când lordul Al-Fatih dormea. Primul servitor care s-a trezit a descoperit urmele de sânge la ora cinci. Treizeci de minute mai târziu, lordul era informat și a evaluat situația. Poliția a sosit după încă patruzeci de minute. Între timp, lordul Al-Fatih a chemat ambulanța și și-a trimis fiul rănit, împreună cu servitorul rănit, la spital. A existat astfel un interval de aproximativ treizeci de minute care nu apare în evidențele oficiale.

— Probabil au așteptat poliția, a mormăit procurorul.

— Eu văd lucrurile altfel.

Prințul moștenitor l-a contrazis fără ezitare.

— Să refacem cronologia din perspectiva lordului Al-Fatih. Strict ipotetic.

A făcut această precizare de parcă ar fi vrut să îndulcească ceea ce urma, apoi a continuat.

— Un servitor se trezește și, îngrozit, îi spune că peste tot sunt cadavre și sânge. Lordul Al-Fatih iese în grabă și își dă seama că s-a întâmplat ceva cumplit. La ce se gândește orice părinte? “Unde este fiul meu? Este în siguranță?” Aleargă spre camera lui și vede trupuri îngrămădite.

S-a oprit, lăsând tăcerea să se aștearnă. Apoi a reluat.

— Își revine din șoc. “Unde este fiul meu? Cum a ajuns în starea asta?” Îl ia în brațe, îi caută pulsul și, din fericire, băiatul este încă în viață. Cheamă ambulanța și îl întreabă: ce s-a întâmplat? Cine a făcut asta? Ce s-a petrecut aici?

Am auzit foșnetul documentelor când a întors câteva pagini.

— Potrivit actelor, Salman era conștient și i-a povestit tatălui său ce s-a întâmplat. A descris un bărbat care corespundea relatării servitorului decedat și a spus că acela i-a ucis pe toți și l-a lăsat în starea aceea.

Am simțit cum așază hârtiile pe masă.

— Dar acesta este adevărul?

— Spuneți că victima a mințit? Un om aflat pe moarte?

Procurorul a intervenit grăbit. Prințul moștenitor a răspuns imediat:

— Desigur că nu. A spus adevărul. Dar numai lordul Al-Fatih l-a auzit.

— Așadar, Alteța Voastră, sugerați că există un alt adevăr?

Judecătorul a întrebat, iar prințul moștenitor a răspuns fără ezitare.

— Teoria mea este următoarea: în noaptea precedentă, Salman și prietenii lui au răpit un Omega. Motivele lor nu puteau fi decât josnice.

— Răpire? Ce dovezi aveți?

Unchiul meu a protestat zgomotos, dar prințul moștenitor l-a întrerupt.

— Altfel, de ce s-ar fi aflat un Omega în conac? Sau poate că Yohan nici măcar nu era acolo.

— Era acolo. Chiar era!

— Atunci era răpit.

Unchiul meu a amuțit, respirând greu. M-am întrebat ce a înțeles prințul moștenitor din relația noastră. În cele din urmă, unchiul meu a vorbit.

— Omega acela a venit să-și vândă trupul.

Aproape că am tresărit din cauza cruzimii cuvintelor lui, dar nu am simțit nici surpriză, nici durere. Nu a pretins niciodată că mă iubește.

Mi-am întărit hotărârea și l-am auzit continuând precipitat.

— Iar bărbatul acela uriaș era peştele lui. Da, au venit împreună la mine acasă. Când au văzut obiectele de valoare, au ucis și au jefuit. Da, Omega acela era un gigolo desfrânat!

O mireasmă dulce, abia perceptibilă, a trecut prin aer. Prințul moștenitor şi-a lăsat pentru o clipă feromonii să se simtă, apoi i-a ascuns din nou. Nu am înțeles de ce, dar el a continuat.

— Este absurd să primești un peşte în casă. Unde ați mai auzit ca un bărbat să facă sex cu o prostituată chiar la ușa amantei sale?

— A…asta… poate că aștepta afară…

— Lăsați-mă să termin.

Vocea lui era mai dură.

— Răpitorii s-au întors unii împotriva celorlalți. O ceartă măruntă a degenerat într-o încăierare violentă.

Amintirile m-au izbit dintr-odată: mâini care mă țineau imobilizat, insulte și râsete, amenințări, lama lipită de gâtul meu. Am început să tremur.

“S-a terminat. Sunt toți morți. Nu se mai poate întâmpla niciodată.”

M-am forțat să mă liniștesc și am tras adânc aer în piept. Mi-a scăpat un oftat tremurat, iar prințul moștenitor a continuat.

— În cele din urmă, s-au ucis între ei. Lupta s-a transformat într-un masacru, iar Omega a reușit să fugă. Salman, furios, a pornit după el, dar în haos era lovit de lama unuia dintre prietenii săi și mutilat grav. A ripostat și și-a ucis prietenul, apoi a pierdut atât de mult sânge, încât și-a pierdut cunoștința. Tatăl lui l-a găsit și a aflat ce s-a întâmplat. Lordul Al-Fatih probabil s-a întrebat ce putea face. Omega a fugit, iar fiul său era vinovat. Cum putea muta vina asupra altcuiva?

Pași rari au răsunat prin sală, ca și cum cineva s-ar fi plimbat cufundat în gânduri. Apoi s-au oprit, iar prințul moștenitor a vorbit din nou.

— Firește. Avea să inventeze un vinovat.

— Alteța Voastră, este o presupunere absurdă!

Procurorul a protestat, dar prințul moștenitor nu s-a oprit.

— Lordul Al-Fatih a inventat o fantomă. Nimeni nu putea prinde un om care nu exista, iar cazul avea să rămână nerezolvat. Fiul lui devenea victima nevinovată, iar întreaga vină cădea asupra unui Omega care a fugit și asupra acelei fantome. Un Omega nu are aproape nicio șansă într-un proces. Așa că, și dacă Yohan ar fi ajuns în fața instanței, condamnarea lui era aproape sigură.

Am simțit cum sala începea să freamăte de îndoială. Prințul moștenitor a continuat să apese exact acolo unde era nevoie.

— Când Yohan era adus aici, lordul Al-Fatih probabil l-a recunoscut. Și totuși nu a spus nimic. În ochii lui, un Omega nu valora nimic. Servitorul a spus că a văzut venirea acelui bărbat? Ciudat, nu-i așa? Lordul Al-Fatih cunoștea chipul lui Yohan, dar a susținut că nu l-a văzut niciodată pe străin. Un peşte atent nu și-ar fi lăsat clientul singur. Așadar, acel bărbat nu a existat.

— A existat!

Unchiul meu a strigat.

— Onorată instanță, jur că este adevărat! Yohan și acel bărbat locuiau împreună cu mult înainte să ajungă aici!

Sala a amuțit într-o clipă. Unchiul meu și-a dat seama de greșeală și a închis gura. Tăcerea era spartă de vocea prințului moștenitor.

— Locuiau împreună dinainte? Ce vreți să spuneți?

— E…eu voiam să spun…

Unchiul meu s-a bâlbâit. Prințul moștenitor a insistat.

— Lord Al-Fatih, îl cunoșteați pe Yohan înainte de toate acestea. Spuneți-ne: ce relație aveați cu el?

— Alteța Voastră, eu…

Unchiul meu a încercat să răspundă, dar prințul moștenitor l-a oprit.

— Nu. Îl vom asculta pe inculpat.

Pașii s-au apropiat. O umbră a căzut peste mine și am simțit că s-a oprit chiar în fața mea.

— Yohan, spune-ne. Ce legătură ai cu lordul Al-Fatih?

Am înghițit în sec. În sală era o liniște de mormânt. Inima îmi bubuia în piept, iar eu clipeam în gol. Puteam să vorbesc? Chiar puteam?

Dacă mărturiseam, aveam să-l salvez pe Kamar?

Cu vocea care tremura, am început.

— Eu…

Vocea mi s-a frânt și mi-am dres glasul. O căldură blândă mi-a atins umărul. Prințul moștenitor m-a bătut ușor, încurajator. Mi-am adunat curajul și, în cele din urmă, am mărturisit.

— Este unchiul meu.

Tăcerea s-a lăsat din nou peste sală. Prințul moștenitor a întrebat:

— Yohan, cine este tatăl tău?

Vocea a devenit mai clară.

— Raihan bin Faisal bin Abdul Aziz Al-Hamed. Este fratele mai mare al lordului Al-Fatih și fostul conducător al acestui domeniu.

Un mormăit de uimire s-a ridicat din toate părțile, iar sala de judecată era în haos.