╔═════════════༻🦇༺═════════════╗
CAPITOLUL V – TRONUL
╚═════════════༻🩸༺═════════════╝

 

Cu mult, mult timp în urmă, într-un ținut îndepărtat, ca într-o poveste de basm, dincolo de cei mai înalți munți, Pădurea Greenmoore își ascundea existența de toate privirile. Sub desișul ei, de aproape o mie de ani, era tăinuită o măreață construcție arhitecturală, o rasă născută pentru a răsturna ciclul vieții.

Un castel înconjurat de ziduri înalte, cu contraforți vizibili la exterior, susținând structura bogat ornamentată și transferând greutatea acoperișului boltit către coloanele de sprijin. Ferestrele înalte erau împodobite cu vitralii.

În acel moment, castelul Jonoel era plin de cei care se hrăneau cu sânge, ocupând fiecare încăpere, chiar și vârful turnului. Țipetele și răgetele neînțelese ale ființelor neomenești, invitate sau nepoftite, răsunau pretutindeni. O forță uriașă se adunase pentru a fi martoră la încercarea de evaluare a viitorului conducător al Jonoel, cel care avea să devină regele tuturor vampirilor.

– Ramil!!!
– Hei!!!
– Faratu!!!
– Hei!!!

După ce regele de odinioară, cel care dăduse viață unor moștenitori precum Ramil și Faratu, abdicase de pe tron și își părăsise trupul nemuritor, Jonoel rămăsese fără conducător. Regele-tată intenționase ca moștenitorul cel mare, Ramil, să aibă dreptul legitim de a urca pe tron. Însă Faratu, fratele mai mic, născut din altă mamă, refuzase să accepte cuvintele celui plecat dintre ei.

Judecata celor patru puteri se desfășura într-o noapte în care toate ființele neomenești, hrănitoare de sânge, își opriseră vânătoarea obișnuită. Castelul Jonoel era acum luminat de candelabrele de cristal ce străluceau de-a lungul coridoarelor. Luna își revărsa lumina în curtea încercării puterilor. Strigăte și urale răsunau, încurajându-i pe cei doi frați care urmau să se înfrunte, deși totul ar fi trebuit să se fi sfârșit conform dorinței tatălui Jonoel.

– Puterea vitezei!!!
– Hei!!!

Toți vampirii își etalau puterea după ce proba vitezei fusese anunțată ca prima. Cei doi frați vitregi țâșniră spre linia de sosire. Într-o clipită, amândoi se opriră în fața pavilionului de ceremonii, semn că amândoi stăpâneau puterea vitezei.

– Hei!

– Bine, sunteți gata pentru următoarea probă?

– Hei!

Faratu își ridică mâinile deasupra capului, ațâțând mulțimea ca și cum era gata să se dezlănțuie. Între timp, fratele cel mare, Jonoel, rămânea senin, liniștit ca o apă fără valuri. Silueta lui înaltă și impunătoare stătea dreaptă, fără să arate vreo emoție — exact cum se așteptau toți de la fiul cel mare.

– Puterea transformării!

– Hei!

Cei doi frați și-au părăsit corpurile și chipurile familiare. Ramil Jonoel își dizolvă trupul înalt și viguros, transformându-se într-un corb negru ce brăzda cerul întunecat, acum luminat de culorile flăcărilor. Faratu, fratele mai mic, își dizolvă trupul și se preschimbă într-un stol de creaturi negre, iubitoare de peșteri adânci — lilieci.

– Hei!

Ramil adună corbii care zburau pe cer, chemându-i înapoi în trupul său impozant, chiar în mijlocul curții de încercare — la fel făcu și Faratu. Amândoi trecuseră din nou testul.

– Și acum, următoarea.

– Hei!

Poc!
– Uff!

Doi vampiri ghinioniști fură doborâți de pe zidurile castelului, atinși de săgețile trase de cel care conducea proba. Moștenitorii lui Jonoel înțeleseră imediat: acum erau puși la încercare prin puterea vindecării.

O lumină albastră se revărsă din palmele fratelui mai mare, Jonoel. El își așeză mâinile pe pieptul străpuns de săgeată. Din fericire, săgețile folosite erau doar din lemn, nu de argint, care ar fi curmat viața pentru totdeauna.

Nu trecu mult și vampirul rănit se ridică din aproape moarte prin puterea vindecătoare a lui Ramil. La fel și Faratu, deși îi luă mai mult timp, reuși să readucă la viață celălalt vampir doborât de săgeată.

– Hei!
– Și ultima!

Ramil se îndreptă să ajute vampirul nefericit să se odihnească la marginea curții de încercare. Apoi se întoarse să înfrunte pe cel care se lăuda că va câștiga această probă. Fratele vitreg, dornic să pună mâna pe putere, era gata să provoace un război între ei. Ramil făcu un pas înapoi, pregătit să-și demonstreze cu adevărat puterea și să câștige acceptarea neamului ca rege al tuturor.

– Poate…
– Puterea percepției mentale!

Ochii roșii-aprins se ațintiră asupra fratelui său de sânge. Nu reflectau nimic, dar posedau o forță care opri totul, paralizându-l pe Faratu, care plănuise să se răzvrătească, știind prea bine că nu stăpânea această putere a percepției mentale. Ramil îi ghicise intențiile încă dinainte de începerea probei. Îl lăsase să joace rolul de rival, dar în final întoarse cărțile, schimbând percepția mentală cu puterea controlului minții.

Ramil se apropie de trupul fratelui vampir, care se zbătea sub o putere necunoscută, niciodată hărăzită lui. Faratu căzu în genunchi în mijlocul curții, cu fața ridicată spre cer, prizonier al voinței lui Ramil, care se juca acum cu mintea lui.

Figura înaltă stătea deasupra fratelui său mai mic, fără urmă de teamă.
Acum Ramil avea toată puterea. Fixase fiecare frântură de gând din mintea fratelui său mai mic, schimbând planurile de răzvrătire pe care acesta le întocmise, până nu mai rămase nicio urmă, nicio posibilitate ca Faratu să strângă puterea să se ridice din nou. Îl forța să se supună poruncilor sale, sorbind tot curajul lui Faratu.

Îl prefăcu în teamă, până când chipul tânărului Jonoel fu acoperit de sudoare.

Forța impunătoare cu care Faratu se confrunta se răspândi și asupra celorlalți rebeli. Nimeni nu mai îndrăznea să facă un pas înainte pentru a opri încercarea.

– Pfff!
– Dă-te înapoi…
– Ai pierdut, Faratu.

Puterea de control al minții a lui Ramil schimbase toate gândurile rebele din capul lui. Nu mai rămăsese nimic.

Își închise ochii, adunând înapoi puterea magică ascunsă în trupul său, chiar înainte ca un strigăt puternic, chemându-i numele, să răsune prin Pădurea Greenmoore.

– Domnule Ramil!

Totuși, chiar dacă totul se încheiase prin exilarea lui Faratu și a rebelilor săi din Greenmoore, pierzând orice speranță de a mai revendica tronul Jonoel, resentimentul față de cel care îi zdrobise prin puterea percepției mentale nu dispăru niciodată.

El îl purta în el, acumulându-l și așteptând ziua în care să se întoarcă împotriva fratelui de sânge.
***

Pun Winnala se trezi la lumina soarelui care se filtra printre perdele. Își întinse trupul ca să-și aline durerile, rezemându-se de spătarul patului mare. Își duse mâinile la ochii mari, abia întredeschiși. Nu zări nicăieri silueta înaltă și suplă care îl așezase în pat. Probabil că avusese treburi de rezolvat imediat după noaptea minunată petrecută împreună.

Trupul slab și gol, ascuns sub pătura groasă, se strânse mai mult sub ea, ca să-și apere pielea de răceala aerului condiționat. Evenimente precum focul de aseară îl secătuiau de puteri, încât abia mai avea tăria să gândească. Și totuși, înainte să adoarmă, Pun nu se putu opri din a se frământa la răspunsul pe care numai faptele celuilalt i-l puteau da.

Iar când se trezi, mintea îi era plină de întrebări la care silueta aceea înaltă și suplă, ce îl strânsese în brațe toată noaptea, nu îi putea răspunde. Durerea încă persista, la fel și neliniștea de a nu putea ști ce gândește celălalt. De aceea, ascunse cât mai adânc fericirea de aseară și hotărî să părăsească penthouse-ul. Nu era pregătit să înfrunte asta. Nu voia să mai vadă chipul care îi strângea inima iar și iar, indiferent de motiv.

Trupul slab se aplecă să ridice ghiveciul în care ascunsese cheia. Trecuse aproape o lună de când magazinul de antichități fusese închis. Când deschise ușa, mirosul de praf ce acoperea întreaga încăpere îl făcu să-și acopere nasul. Nu avea timp să se ocupe de nimic acum. Proprietarul magazinului de antichități se îndreptă spre casă, inspectând cu greu ordinea.

Pun se lăsă să cadă în patul care îi lipsise. Mirosul pernei sale moi, preferate, se estompase puțin, dar încă îi plăcea aroma balsamului de rufe. Ochii lui căprui deschis trădau oboseala, închizându-se încet, dornici de somn. Totuși, creierul, care refuza să se oprească, îi întorcea în minte aceeași problemă.

Dar de fiecare dată când închidea ochii… Pun amesteca totul, realitatea și visul, până într-acolo încât nu mai putea să-și despartă propriile sentimente. Își amintea chipul bărbatului cu care avusese o legătură în visuri, deși era încețoșat. Era păcat că reușise să vadă doar acei ochi roșu-închis, ascunși sub umbra nopții, care semăna cu un coșmar. Și totuși, Pun își aduna frânturile de sentimente și gândea cu inima că, poate, bărbatul misterios care îl salvase era Ramil Solay Jonoel, ultimul descendent al nobilei familii de vampiri.

Rrr…

Își deschise ochii, epuizat. Tot nu avusese odihna pe care o sperase. Un mesaj apăru pe ecranul telefonului, trimis de cei doi prieteni apropiați, Jett și Elise. Era ceva important la adăpostul vânătorilor, ceva ce trebuia să știe și el, și ceilalți. Deși nu voia să vadă pe nimeni acum, se forță să se ridice și să se pregătească, pentru că și Pun avea ceva de spus grupului de vânători: decizia lui.

Interiorul localului de distracții, care se deschidea doar după apus, era acum pustiu. Împinse ușa grea și se îndreptă spre destinația din adâncul subsolului. Mersul lui era mai lent ca de obicei, fiindcă tot trupul încă îl durea. Ajunse la adăpostul vânătorilor după câteva suspine repetate. Ușa din fața lui îl făcu să ezite. Nu voia să fie cunoscut ca un trădător, dar nici nu mai putea continua această muncă.

Elise, Jett și gemenii Paul și Caster îl așteptau deja. Ultimul sosit se așeză pe scaunul de lângă Elise, singura femeie din grup. Se părea că, în ziua aceea, gemenii Paul și Caster meșteșugeau un nou tip de armă.

Abia se ridicase să prezinte cu entuziasm, dar fu întrerupt de o întrebare venită din partea celui care îi urmărise fiecare mișcare de când intrase în încăpere: Jett.

– Încă nu te-ai ocupat de asta?
– Se pare că Pun vrea să treacă de partea cealaltă.

Jett își ținea picioarele pe masa de consiliu, iar Elise încercă să-l oprească:
– Jett!

Dar el răspunse ferm:
– Eu spun ce gândesc.

Elise oftă ușor:
– Mmm…

Pun spuse hotărât:
– Astăzi am venit să vă spun că mă retrag.

Lăsă pe masă pumnalul de argint, arma pe care Caster i-o făurise pentru a-l ucide pe vampirul Jonoel. Mâna lui mică o înapoie meșterului. Gemenii făcură fețe ciudate. Văzând cum liderul grupului, Jett, se ridică furios, nu îndrăzniră să accepte arma înapoi.

– Pun?!
– Jett, calmează-te.

Elise îl trase de braț pe cel care încerca să se apropie de trupul subțire, ridicat deja de pe scaun. Pun se gândise îndelung să renunțe la misiunea ce-i fusese dată și să accepte consecințele acțiunilor sale, chiar dacă Jett, Elise, Paul, Caster sau ceilalți vânători aveau să se mânie. Știa că era ceva ce merita.

Pun Winnala voia doar să-și urmeze inima…

– Dacă voi vreți să continuați misiunea, nu o să vă opresc.
– Cum poți să uiți ce ne-au făcut? Ai uitat câți dintre frații noștri au murit de mâna acelor vampiri?
– Dar m-am săturat de răzbunare.
– Sătul?!
– …
– Te înmoi pentru că crezi că acea murdară linie de sânge Solay Jonoel te-a salvat din orfelinat.
– Asta e imposibil.
– Nu de aceea am decis să mă retrag din rândul vânătorilor.
– Atunci de ce?
– Oricare ar fi motivul, e treaba mea.
– Poți să exterminezi orice rasă vrei, dar nu-i obliga și pe alții să facă asta.

Jett scăpă din strânsoarea lui Elise. Mâna lui groasă îi apucă gulerul cămășii celui mai apropiat prieten. Cealaltă mână se ridică, gata să-l lovească drept în față. Totuși, Paul, mai iute, îi prinse brațul chiar la timp, înainte ca totul să degenereze și mai rău.

– Lasă-l!
– Jett, oprește-te!
– Lasă-mă, Paul.

Gemenii nu mai știau pe cine să creadă. Elise, fiind mai iute, îl împinse pe cel mai apropiat prieten al ei și prinse de mână persoana care stătea nemișcată, ca o țintă pentru atacul lui Jett, trăgându-l afară din subsol.

Locul care fusese punctul de pornire pentru întâlnirile vânătorilor.

– Uf, ești sigur de decizia ta?
– Sunt sigur.
– Ar trebui să mergi acasă, Pun.
– Îmi pare rău, Elise.

„De fapt, ar trebui să-și ceară scuze tuturor.” Însă emoția care încă fierbea în subsol făcea ca Pun să-și poată trimite scuzele doar prin Elise. Stăpânul trupului firav încuviință din cap, cerându-i să plece repede, înainte ca Jett să vină din nou să provoace necazuri.

În cele din urmă, Pun reuși să se odihnească cu adevărat. Abia mai avea puterea să-și dea jos pantofii și să-i așeze la loc. Nu mai avea putere nici să urce scările și să se întoarcă în camera lui. Stăpânul trupului firav se prăbuși pe o canapea de stofă secondhand, care încă nu avea proprietar, își strânse genunchii la piept și adormi așa.

Respirația lui venea și pleca într-un ritm constant, sprijinindu-se de spătarul tapițat. Deși se afla într-o poziție incomodă, celălalt dormea atât de adânc încât nici nu observă sosirea fratelui mai mic.

Pokpong venea aici în fiecare zi și în sfârșit îl găsise pe cel care îl îngrijorase aproape o lună din cauza lipsei de contact. Dormea pe canapea, deși semnul din fața magazinului indica „închis”, iar ușa nu era încuiată. Mirosul de praf îi atinse nasul. Se părea că nici fratele său mai mare nu se mai întorsese acasă de mult timp. Pokpong îl privi pe Winnala, fratele mai mare, al cărui chip palid nu arăta niciun semn de trezire.

Fratele mai mic privi în jurul magazinului, care era deosebit de dezordonat. Nu semăna cu fratele său să lase locul în așa stare. Lăsă geanta pe tejghea, își suflecă mânecile până la coate și hotărî să se apuce de treabă.

Curățând magazinul în liniște, Pokpong încerca să nu-l deranjeze pe fratele său mai mare. Măturica urmărea rafturile. După ce totul fu aranjat, Pokpong folosi cu grijă o cârpă curată, umezită cu apă, pentru a șterge diverse obiecte. Îi luă aproape trei ore să curețe de la spatele magazinului până în față, dar Winnala, fratele mai mare, rămânea inconștient, dormind adânc.

Mopul alunecă pe hol după ce podeaua fusese măturată. Pokpong se întoarse la spatele magazinului. Tot ce mai rămânea era să frece podeaua curată și să pună la loc câteva lucruri. Apoi trebuia să-l trezească pe Pun pentru a se ocupa de mâncarea pe care angajatul o adusese recent.

– Clang!
– Pokpong?
– Oh.
– Te-ai trezit, frate Pun?
– Cum ai ajuns aici, Pokpong?
– Am aproape terminat, frate Pun, mai du-te puțin să te odihnești.

Pun se trezi, auzind zgomotele repetate. Își deschise ochii și văzu lucrurile aranjate, rucsacul pe masă și o pată de apă care se întindea spre spatele magazinului. Picioarele lui, încălțate în pantofii preferați din pânză, se plimbau încet pe alee până ce întâlni persoana cu care nu mai avusese contact de luni de zile, propriul său frate mai mic, ocupat să spele podeaua.

– Voi continua.
– Așază-te imediat.
– Dar…
– Nu doar că am cumpărat mâncare, dar am cumpărat și pentru tine. Dacă fratele Pun nu mănâncă, o să mă enervez foarte tare.

Pokpong sprijini mătura de perete înainte să împungă ușor spatele fratelui său, întorcându-l pe drumul de unde venise. Mica sa mână luă cutia cu mâncare din apropiere, deschise capacul și pregăti cu grijă totul înainte să i-o ofere fratelui său, care încă nu era complet treaz.

– E în regulă?
– Da, da.

Pentru că nu mâncase nimic de dimineață, nu se opuse fratelui mai mic. Se așeză la bancul de lucru și mâncă prima masă în tăcere, ascultând sunetul măturei care se apropia. Sarcina lui Pun se încheiase odată cu ultima bucată de mâncare dispărută.

– Cum ai ajuns aici?
– Ar trebui să întreb eu unde a plecat fratele Pun.
– De ce nu răspunzi la apelurile mele?
– Am avut treburi de făcut.
– Ce fel de treburi te împiedică să răspunzi la telefon? Știi cât de mult m-am îngrijorat? Noi suntem doar unul pentru celălalt, frate Pun. Dacă se întâmplă ceva, de ce nu-mi spui?
– De fapt, nu e nimic în neregulă. Doar că am avut mai mult de lucru decât de obicei.

El a ales să păstreze secretul pentru el. Nu voia ca Pokpong să afle nimic care ar fi putut implica persoana pe care o iubea cel mai mult. Pokpong dădu din cap, fără să insiste, deși fratele său cu ochii oblici încă avea multe îndoieli.

– Și, frate Pun, voi veni să locuiesc cu tine.
– Mmm, bine, dar de ce?
– Mi-e teamă că fratele Pun va dispărea din nou.
– Unde aș putea să dispar? Nu mai plec nicăieri.

El ridică mâna și îi mângâie capul fratelui mai mic. Pokpong curățase otul, inclusiv casa de la etaj, până când totul strălucea. Corpul său, încă nepregătit, putea doar să meargă și să atingă lucrurile ici-colo până când Winnala, fratele mai mic, îi ordonă să stea pe loc.

A petrecut întreaga zi cu Pokpong, pregătind o cină simplă. Fusese mult timp de când cei doi frați Winnala petrecuseră timp împreună. De când părinții lor trecuseră în neființă, Pokpong fusese luat să locuiască cu tutorele său. Din această cauză, aveau timp să se vadă doar câteva zile pe săptămână. Fiind despărțit de singurul său frate mai mic, Pun simți că ceva ce-i fusese luat îi fusese astăzi redat.

– Poți să dormi, Pong?
– Foarte confortabil, patul e foarte mare.
– Noapte bună, frate Pun.
– Mmm, noapte bună.

Ceasul lui Pun suna în același timp în fiecare dimineață. Înainte, se trezea găsind trupul înalt și gol dormind lângă el. Însă astăzi, ceea ce îl întâmpina era capul fratelui său mai mic și iubit, cu spatele întors către el. Pun și-a întins corpul și și-a ridicat brațele, întinzându-și plictiseala până când oasele trosneau.

S-a pregătit, s-a îmbrăcat și era gata să deschidă magazinul după aproape o lună. Se întorcea la viața normală pe care trebuia să o aibă și depunea eforturi pentru asta.

Nu se gândea la persoana care îi bântuia visele toată noaptea, dar nu se putea abține când vedea ceva ce făceau împreună, cum ar fi aranjarea vazelor de flori pentru a decora magazinul. Totuși, mintea fratelui mai mare Winnala putea gândi doar că nicio floare nu era la fel de frumoasă ca grădina de pe acoperișul lui Jonoel.

O vază cu formă ciudată și modele din lemn era pusă deoparte, alta pe masa din hol, alta pe birou. Mâna mică împinse ușa magazinului, schimbând semnul la „deschis”.
Se auzea un sunet… apoi un mare oftat și începerea lucrului.

Deși calculatorul arăta un număr mare de mesaje restante, chiar dacă ar fi petrecut toată ziua citindu-le, probabil că nu le-ar fi terminat. Și-a petrecut majoritatea dimineții răspunzând la chat-urile restante.

Din fericire, Pokpong era acolo să-l ajute când clienții intrau în magazin.

Cei doi frați intrau și ieșeau, răspunzând la mesaje și la apelurile telefonice care veneau în fiecare oră. Agitația îi făcea să uite de oboseală, dar tot apăreau zâmbete de fiecare dată când se priveau întâmplător unul pe celălalt.

– Ești obosit?
– Nu prea, și tu, P’Pun?
– Nici eu prea mult, dar îmi e iar foame.
– Mănâncă ceva, ești foarte slab.

Pokpong îi întinse fratelui său mai mare un pahar cu băutură dulce. Aveau timp să se odihnească puțin de agitația dimineții până aproape de prânz. Răspunsese la multe mesaje, așa că urma să folosească restul timpului pentru a împacheta lucrurile și a lăsa restul pentru mâine.

Se așeză înapoi în scaunul de la tejghea. Pokpong se așeză pe aceeași canapea unde se prăbușise ieri. Sorbea din băutura roz, privirea lui fixă. Derulă pe telefon, vizionând videoclipuri fără sfârșit, înainte de a se ridica când văzu un client împingând ușa să intre în magazin.

Clinchet.
– Bună.
– E Pun aici?
– Da?
– Domnule Ramil!

Se putea citi în ochii fratelui că probabil avea ceva de spus, dar, pentru că nu era momentul să întrebe pe loc, Pokpong dădu din cap în semn de înțelegere, lăsând fratele său mai mare să se ocupe de ceea ce trebuia să afle noul coleg de cameră.

Proprietarul casei nu permitea moștenitorului Jonoel să doarmă în aceeași cameră. Celălalt nu înțelegea de ce Pokpong ocupa un spațiu ce ar fi trebuit să fie al lui. Ramil a trebuit să se mulțumească cu canapeaua din fața televizorului, dacă voia să stea acolo.

Fiecare minut care trecea pentru cei doi frați, Winnala și Ramil, era obositor pentru Pun singur. Trebuia să evite un război rece care izbucnea de obicei ori de câte ori Pokpong și Ramil aveau ceva de discutat.

Pun nu înțelegea de ce, dacă nu se plăceau atât de mult, cei doi preferau să stea aproape sau să facă lucruri în aceeași zonă. Ca acum, când Ramil scotea o cutie de lemn ca să o organizeze, deși era suficient spațiu, încerca să o pună exact unde era Pokpong. Sau Pokpong, care o muta într-un alt loc de fiecare dată când moștenitorul Jonoel întindea mâna spre ceva.

– Deranjezi, domnule Ramil?
– Nu te miști.
– O să o pun aici.
– Și eu vreau să o pun aici.
– Luați-o de acolo, amândoi!

Ultimatumul său încheie conflictul. Dar nu trecu mult până ce cei doi găsiră un nou motiv de ceartă. Ar fi putut lăsa lucrurile să se liniștească două-trei ore, dar dacă Ramil continua să-l mai enerveze în fața fratelui său mai mic, devenit brusc posesiv, situația se va accelera.

– Vreau acel pahar.
– Stai în spate.
– Ți-l dau eu.

În timp ce bărbatul înalt din spatele lui îi înfășura brațele în jur, fu întrerupt de Pokpong, care intrase și încercase să se strecoare între ei ca să ajungă la un pahar aflat mai în spate — sau poate era una dintre acele seri la masa de cină, unde mereu apărea un subiect de discuție.

– Poftim, P’Pun.
– Nu-ți plac roșiile, nu-i așa?
– Uh…
– Nu te forța să le mănânci.

La masa de cină, Ramil își petrecuse aproape tot timpul privind cum cei doi mâncau. El doar bea apă. Pokpong nu părea deloc mulțumit că bunăvoința lui nu era pe placul fratelui, așa că se ridică să ia înapoi farfuria, dar Pun, mai iute, băgă repede bucata în gură, ca să nu-l facă pe fratele său mai mic să se simtă prost.

Ramil observă expresiile celor doi frați. De fapt, își dăduse seama de ceva vreme că între cei doi Winnala exista un ritm ciudat, ca și cum ar fi fost un spațiu între ei care trasa o graniță clară. Însă încă nu înțelegea de ce.

– Nu te simți vinovat.
– Dacă nu-ți place, spune-i direct.
– Dacă lași lucrurile așa, vei continua să interpretezi greșit.

O siluetă suplă îi șopti asta, în timp ce nong-ul său ducea vasele în bucătărie. Acest lucru îl făcu pe Ramil să se întrebe și mai mult, iar el decise să exploreze acea linie fină, folosindu-și puterea de a citi mințile fratelui mai mic, Winnala, în timp ce acesta se odihnea pe canapeaua din fața televizorului.

Deși mereu aveau câte ceva de împărțit, Ramil și Pokpong își petreceau adesea serile urmărind împreună serialele lor preferate, înainte să adoarmă.

Sângele Jonoel simți afecțiune și decise să răspundă la acea bunătate schimbându-și ochii din culoarea nopții în roșu-crimson, în timp ce nong-ul său Winnala era la baie. Se adânci în mintea lui, explorând secretele lui Pokpong și Winnala, căutând legătura dintre cei doi frați care părea fragilă și ușor de frânt.

Descoperi că de fiecare dată când apărea o expresie de dezamăgire, o anumită neîncredere, era un amestec care crea un gol. Un gol pe care Ramil îl descoperi ca fiind copilăria lor pierdută.

Pun voia ca Pokpong să aibă o viață mai bună, așa că se despărțise de fratele său mai mic, care plânsese pentru că se simțea abandonat. Rana acelei despărțiri involuntare devenise un zid, pentru că fratele mai mare, Winnala, nu-i spusese niciodată motivul pentru care îl lăsase pe Pokpong să trăiască singur cu o familie adoptivă, deși Pokpong voia să-și petreacă toate momentele grele, dezamăgirile și bucuriile alături de singura familie care îi mai rămăsese.

— Domnule Ramil.
— Hei!
— Ce faci?

Ramil își întoarse ochii roșii, de un crimson intens, care pătrundeau în mintea celuilalt cu puterea lor hipnotică. Când ieși din acea stare, persoana din fața lui căzu brusc, inconștientă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pun se repezi spre trupul fratelui său mai mic, verificându-i respirația, apoi își ridică privirea către Ramil, cu o expresie aspră.

— Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi ieșit la timp?
— Am încercat doar să vă ajut pe amândoi.
— Te-am întrebat eu?
— Ce i-ai făcut fratelui meu?
— Eu doar…
— Nu te amesteca în treburile fratelui meu mai mic.

Pun Winnala era furios. Nu avea încredere că puterea lui Ramil ar putea vreodată să îmbunătățească legătura dintre el și Pokpong. Orice lucru care ar fi pus în pericol relația lor sau l-ar fi implicat pe fratele său în ceea ce el încercase toată viața să-i ascundă, trebuia oprit.

— Domnule Ramil, vă rog să vă întoarceți.
— Am vrut doar să ajut.
— Aș aprecia ajutorul în alte privințe. Nu e nevoie să te implici în ce ține de fratele meu.
— Îmi pare rău.
— Doar am intrat, nu am schimbat nimic.
— Domnule Ramil, vă rog… plecați.
— Pun…

De fapt, Pun se gândea de ceva vreme că nu mai vrea să aibă legături nici cu vânătorii, nici cu Jonoelii. Voia doar să petreacă timpul rămas cu Pokpong înainte ca fratele lui mai mic să plece la școală. Prezența lui Ramil, acum, îi stârnea o neliniște profundă. Simțea că apropierea acestuia era un semn că un vânător avea să vină în vizită… sau că ceva teribil urma să se întâmple.

— Îmi pare rău.
— Noi doi nu putem fi împreună.
— …
— Nu mă întorc la Jonoel.
— Pun?
— Vreau să trăiesc o viață normală. Ca oamenii obișnuiți.
— Nu înțeleg…

Fața palidă a lui Ramil se încruntă. Încercă să-i atingă mâna, dar Pun și-o trase și o ascunse la spate. Nu voia ca Ramil să-l atingă. Îi era teamă că i-ar ierta greșeala doar din cauza bunătății cu care fusese tratat atâta vreme.

— Știu că s-a întâmplat ceva între noi…
— Dar nu mai pot continua așa.

Pun luase o decizie. Ca această poveste, complicată și parcă ruptă dintr-un roman, să aibă un sfârșit, el trebuia să plece. Să plece de lângă ultimul Jonoel, să se desprindă de propriile sentimente. Să închidă pentru totdeauna această relație, astfel încât să nu o mai poată redeschide vreodată…

— Un om și un vampir nu pot să se iubească.

---

Methus nu putea înțelege de ce stăpânul său se întorsese cu decizia de a fi încoronat într-o noapte pentru care nu era pregătit. Ramil amânase de mai multe ori succesiunea la tron, deși era gata încă din clipa în care își recăpătase întreaga putere de la cei trei servitori ai săi.

Totuși, astăzi, bărbatul înalt și suplu, care lipsise din Jonoel aproape o săptămână, se întorsese cu o flacără arzând în jurul lui ca un foc viu, făcându-l greu de abordat chiar și pentru Khuear, care nu se temuse niciodată să-l întâmpine. Acum însă, nu putea decât să se dizolve în grabă și să se transforme într-un corb negru, pentru a vesti că noaptea încoronării avea să înceapă înainte de ivirea zorilor.

— Methus.
— V-ați întors?
— Stăpânul va săvârși ceremonia de încoronare, domnule?
— Da, în această seară, înainte de zori.

Mekhin era neliniștit cu fiecare bătaie a ceasului din sala de odihnă a doctorilor. Nici măcar nu așteptase să predea tura așa cum trebuia. Bărbatul înalt respira greu, fiindcă se grăbise spre reședința Jonoel după ce primise vestea de la Methus că trebuia să revină cât mai repede pentru pregătirea ceremoniei de încoronare.

— Ești pregătit, Methus?
Doi vampiri din sângele Solay își plecară capetele cu respect în fața creatorului lor. Ramil purta un costum negru ca abanosul, care contrasta cu pielea sa și cu pandantivul în formă de picătură de sânge crimson de la gât. Chipul său senin era de nepătruns, iar nimeni nu îndrăznea să întrebe motivul.

— Da, stăpâne.
— Khuear îi adună pe ceilalți vampiri. Cred că putem începe ceremonia în curând.
— Voi începe ceremonia când va fi timpul.
— Da.
— Cine nu ajunge la timp… la naiba cu el.

Methus nu mai auzise niciodată pe stăpânul său folosind un asemenea limbaj. Proprietarul trupului înalt se încruntă pe ascuns. Din fericire, privea în jos, așa că Ramil nu îi putu observa îndoiala abia ascunsă.

După ce stăpânul său părăsi încăperea, haosul izbucni în holul Hotelului Jonoel de îndată ce oaspeții sosiră. Methus și Mekhin nu mai avură timp să continue discuția. Trebuiau să pună totul în ordine, în timp ce momentul cel mai prielnic al serii se apropia.

Cei doi servitori vampiri pregătiră sala mare a hotelului pentru a primi invitații. Muzica răsuna în lumina difuză a lămpilor portocalii de pe pereți, într-o atmosferă încărcată de suspiciune între vampiri.
Cei mai mulți dintre ei preferau să se ascundă și să se disimuleze.
Unii dintre cei cu sânge neomenesc se furișaseră în cele mai întunecate colțuri ale sălii, unii purtau haine ce le ascundeau chipurile, iar alții nu se temeau să-și dezvăluie identitatea.
Neamul lor se ascunde pretutindeni, ascunzându-și nemurirea și trăind asemenea oamenilor obișnuiți, schimbându-și mereu identitatea ca și cum s-ar fi renăscut, sau, dimpotrivă, păstrându-și numele dintotdeauna, niciodată schimbat, pentru a fi venerați ca ființe sacre.

…precum un corb negru ce tocmai sosise după ce își împlinise misiunea.

Khuear luă un pahar de vin roșu de pe tava unui chelner și se alătură grupului de vampiri din sângele Solay, care stăteau lângă tronul gol unde, în câteva minute, avea să apară conducătorul.

— Totul e pregătit, Khuear?
— Da.
— Și domnul?
— Vine.

Sunetul muzicii înflăcărate trezi dorința puterii ascunse în sutele de vampiri. Aproape toate privirile se întoarseră spre același punct: ușa mare a sălii, ce se deschidea încet. Ne-oamenii ce se fereau de lumină ieșeau acum pentru a se asigura că silueta ce pășea pe covorul negru din centrul încăperii era cu adevărat cel ce se trezise după somnul său de un secol.

Desculț, într-un costum negru ca abanosul, cu un trup înalt și suplu, piele albă ca marmura și ochi de un roșu aprins, Ramil pășea cu hotărâre către tronul ce-i aparținuse tatălui său și care ar fi trebuit să-i fie al lui de drept, de n-ar fi fost rebeliunea ce îl închisese într-un tablou blestemat aproape o sută de ani.

Nu mai avea niciun motiv să-și amâne urcarea pe tron și să se proclame conducător suprem al tuturor vampirilor. Singurul motiv pentru care încercase să trăiască drept om fusese respins împreună cu răspunsul pe care îl căutase.

De-a lungul drumului, vampirii îngenuncheau în semn de respect în fața stăpânului lor. Bărbatul înalt și senin înaintă până se opri la piciorul ultimei trepte.

Nici măcar nu se așezase încă. Ochii lui de un roșu stacojiu se opriră asupra fraților săi de neam, înainte ca el să rostească acele cuvinte ce aveau să devină primul său jurământ.
— A trecut mult timp de când ne-am văzut, prietenii mei.
— Stăpâne!!!
— Îmi pare rău că v-am lăsat să vă ascundeți și să trăiți în frică.
De acum înainte… puterea Jonoelilor vă va proteja. Puterea mea nu vă va lăsa niciodată să mai trăiți în întuneric.

— Stăpâne!!!!

Un strigăt de respect răsună prin marea sală, amestecându-se cu muzica ce-și mări ritmul seducător, făcând ca toți vampirii să-și dezvăluie adevărata natură. Nu doar domnul lor își arăta ochii roșii fără teamă în fața oricui, ci și ceilalți vampiri își lepădară frica.

În sala mare, reflexia ochilor roșii se răspândea pretutindeni, chiar și pe zidurile unde unii stăteau atârnați cu capul în jos.

Methus se apropie de stăpânul său, plecându-și capul. În mâinile lui se afla o tavă cu un pocal de cristal plin cu vin roșu, cu mâner de fier sculptat cu simbolul familiei Jonoel — un pocal folosit pentru încoronare încă de la crearea lui.

Degete subțiri apucară cupa și o ridicară la buze, sorbind lichidul roșu, transformat acum, prin sacralitatea pocalului, într-un jurământ.

Piatra în formă de picătură de sânge, atârnată la gâtul celui ce bea, începu să strălucească roșu, asemenea ochilor săi. Era binecuvântarea Jonoelului pentru ultimul moștenitor al celui mai sacru sânge pur al rasei vampirilor — Ramil Solay Jonoel.

Faptul că pandantivul își dezvăluia puterea era ca și cum acest bărbat ar fi fost împuternicit de spiritele tuturor celor ce ocupaseră vreodată tronul Jonoel. Tălpile goale se ridicară de la pământ, o lumină roșie încolăcindu-se în jurul trupului înalt, care încă savura încet fiecare picătură.

— Stăpâne!!!
— Stăpâne!!!

Ultima picătură din pocalul înalt fu sorbită, iar lumina roșie se revărsă în trupul regelui. Pandantivul în formă de picătură de sânge de la gât se stinse odată cu încheierea ceremoniei.

Trupul înalt strălucea în continuare prin intensitatea ochilor roșii. Încoronarea se sfârșise. Vampirii cu sânge solar se plecară în reverență înaintea creatorului lor, împreună cu ceilalți vampiri, care începură să-și laude conducătorul.

— Stăpâne!!!
— Tu…

BANG!!!!

---

Pun Winnala nu adormise încă, deși trecuse destul de mult timp de când ceasul deșteptător îi amintise de ora de culcare. Tocmai primise un apel de la Elise, informatoarea vânătorilor, care îl înștiințase că în acea noapte urma să aibă loc o încoronare în Jonoel. Jett adunase toți vânătorii disponibili pentru a participa la asasinat.

Elise îl rugase să se gândească de două ori înainte să se implice, iar, desigur, Pun refuzase categoric. Chiar dacă Elise insistase, în cele din urmă tot ce putuse face a fost să-i ceară să o anunțe dacă prietenul ei — unul dintre fondatorii Vânătorilor — se răzgândea.

Nu putea adormi, nu pentru că se gândea să participe la măcel, ci pentru că se temea ca persoana care urma să fie încoronată în acea zi să nu fie în pericol. Degetele-i subțiri băteau ritmic în masa din sufragerie, în timp ce cu cealaltă mână își sprijinea bărbia, închizând ochii și reluând mereu aceleași gânduri, de la momentul în care refuzase să continue relația cu acel om, cu numai patru ore în urmă.

Era furios pe Ramil, pentru că se gândea constant la el. Parcă jumătate din creier nu-i mai aparținea. O parte a minții îi spunea că Ramil, ca rege al tuturor vampirilor, nu putea fi atât de ușor pus în pericol, sau că vânătorilor nu le-ar fi ușor să se infiltreze într-o ceremonie sacră.

Hei…
Își aminti că Caster produsese un spray cu mirosul corporal al unui vampir, folosit ca mijloc de camuflaj, și că acesta funcționase, pentru că el însuși îl utilizase la infiltrarea în misiuni de asasinat. Prin urmare, era posibil ca, în noaptea încoronării, un grup de vânători să se poată apropia cu ușurință de Ramil Solay Jonoel.

— La naiba.

Își apucă cheile de la mașină și coborî în grabă de la etajul al doilea până la automobilul parcat, străduindu-se să nu facă zgomot, de teamă să nu-l trezească pe Pokpong, care dormea. În cele din urmă, Pun, tulburat de propriile emoții, nu reuși să-și înăbușe îngrijorarea pentru celălalt.

Într-un moment de grabă aproape frenetică, timpul părea să încetinească. Era pentru prima dată când invidia puterea de transformare a lui Khuear. Mâinile îi încleștară volanul, picioarele apăsară accelerația, iar mașina țâșni spre destinație în mai puțin de o oră.

Corpul său slab ridică ceasul pentru a privi singurul număr de pe cadran, care îi spunea că ceremonia de încoronare începuse deja de ceva timp. Nu îndrăzni să întrebe angajații care ședeau în lobby, alegând în schimb să se lase condus încet de instinct. Interiorul hotelului era atât de tăcut, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic. Gândea că poate Elise îl păcălise, dar…

Înainte să mai poată reflecta, Pun se opri în fața marii săli de la capătul hotelului. Pantofii lui cei mai buni erau albi, deși puțin murdari de la purtare, dar în niciun caz nu trebuiau să fie pătați cu un lichid roșu ca acesta.

Pun își lipi fața de ușa sălii. Niciun sunet nu răzbătea, dar picioarele lui întâlniră un lichid roșu care se prelingea încet, în cantități mari, din interior.

Mintea îi alerga mai repede decât gândurile. Nu-și permisese să ezite; mâinile-i delicate împinseră larg porțile mari ale sălii Jonoel, înainte de a se izbi de ceva ce făcu ochii lui căprui-deschiși să se mărească, reflectând imaginea vânătorilor și a non-oamenilor… măcelărindu-se unii pe alții.

— Ah…
— Altul…
— Pun?!
— Domnule Ramil!
— Aahh!!!