Era o cameră la etajul al treilea al unei clădiri de apartamente cu patru etaje, situată la aproximativ cinci minute de mers pe jos de bar.

Stând în fața ușii cu pete de vopsea scorojită, Amane a ales o cheie din brelocul pe care l-a scos și a introdus-o în gaura cheii. Cu un clic, ușa de fier s-a deblocat, iar el a tras-o. Apucând clanța, i-a dat lui un semn din cap sec, fără expresie, și i-a spus:

– Intră.

Kouki, care a ezitat o clipă, a mormăit:

– Iartă-mi deranjul.

Amane l-a urmat înăuntru și a închis ușa.

În spatele lor, sunetul ascuțit al unui întrerupător a răsunat, iar luminile din tavan s-au aprins.

Bogată în lumină portocalie era o cameră pătrată, austeră, înconjurată de pereți și tavan din beton. Podeaua, uzată de vârstă, era din lemn negru lustruit. O fereastră mare care domina peretele din față era acoperită cu jaluzele gri deschis. Paletele ventilatorului de tavan se roteau leneș, agitând aerul din cameră.

Într-un colț al camerei era o mică bucătărie. Dar aceasta părea pustie, cu doar cele mai esențiale echipamente și unelte.

În ceea ce privește mobilierul, exista o singură canapea din piele uzată și o măsuță de cafea din lemn. O masă rotundă cu două scaune nepotrivite. Un raft din oțel inoxidabil.

Judecând după scara de fier instalată în colțul opus bucătăriei, părea să existe o mansardă la mezanin. Lângă scară, se afla o ușă, care ducea probabil la toaletă și la baie.

După ce a cercetat pe scurt camera uscată și impersonală, Kouki a mormăit pentru sine:

– Ce este locul ăsta?

Încă de dimineață, se resemnase cu faptul că dacă ar fi întrebat, nu ar fi primit un răspuns decent. Așa că nu a întrebat unde se îndreptau pe drum.

Amane, în timp ce își scotea haina de modă, se îndreptă spre canapea și aruncă haina peste spătarul acesteia cu o aruncătură dezinvoltă.

– Asta e locuinţa mea.

– A ta, Honjou-san? a întrebat Kouki în mod reflex, pentru că nu se aștepta ca Amane să-l invite în spațiul său privat.

Încă i se părea greu de crezut. Kouki s-a uitat din nou prin cameră, de data asta din perspectiva faptului că era “casa lui Honjou-san”. Întotdeauna crezuse că şi camera unei persoane îi reflectă în mod natural gusturile și personalitatea. Dar aici, nu era cazul. Din punctul său de vedere, nu existau flori, plante, acvarii sau alte ființe vii, cu atât mai puțin o singură pictură sau fotografie. Spațiul era mobilat sumar, cu doar strictul necesar pentru trai, emițând o atmosferă distantă, neprimitoare. Nu era genul de loc în care să te simți comod.

Kouki nu și-l putea imagina pe Amane locuind aici – dormind, gătind, mâncând – sau ceva asemănător cu viața de zi cu zi.

În timp ce Kouki stătea acolo amețit, lipsit de orice sens al vieții, Amane a strigat:

– Vino aici.

Kouki a revenit brusc la realitate și a mers spre canapeaua unde se afla Amane. Chiar când Kouki a ajuns la ea, Amane a trecut pe lângă el și s-a îndreptat spre raftul de pe perete.

Pe măsuța de cafea din fața canapelei se aflau un laptop zgâriat, o scrumieră din aluminiu și o sticlă de apă minerală. În scrumieră se aflau mai multe mucuri de țigară, iar sticla de apă era pe jumătate plină.

În scurt timp, Amane s-a întors, ținând într-o mână o cutie de plastic.

– Stai jos.

A arătat spre canapea, indicându-i lui Kouki unde ar trebui să se așeze. Urmând instrucțiunile, Kouki s-a așezat. Amane a pus cutia pe măsuța de cafea și s-a așezat cu picioarele încrucișate pe covorul întins pe podea. În acel moment, Kouki a observat semnul de cruce de pe capacul cutiei, realizând că era o trusă de prim ajutor.

(Deci… am fost adus aici pentru îngrijire.)

Pentru Kouki, această zonă a orașului era complet străină. Dar pentru Amane, care locuia aici, era terenul său natal. Probabil că era familiarizat cu situația locală. În plus, nu existau spitale de urgență în zonă care să ofere servicii de noapte. În comparație cu întoarcerea la doctorul dubios pe care îl vizitaseră mai devreme, locuința lui era mult mai aproape de bar – poate de aceea se hotărâse Amane atât de repede.

În orice caz, Kouki era surprins că Amane îl adusese la el acasă pentru îngrijire. La urma urmei, timp de două zile de la prima lor întâlnire, Amane abia vorbise cu el. Chiar și azi, el fusese practic o povară.

Oare pentru că Amane se simțea vinovat, crezând că şi Kouki era rănit în timp ce îl proteja? Kouki nu voia ca el să gândească așa, dar…

Kouki se uita fix intens la Amane, încercând să-i citească emoțiile. Dar fața lui frumoasă era o față de poker. Era ca o mască Noh*, făcând imposibil de spus ce gândea. Amintindu-și evenimentele, de când ieșiseră din bar și Amane îi ordonase: “Urmează-mă”, Amane rămăsese tot timpul fără expresie.

– S-a oprit sângerarea?

– Probabil.

Kouki își lipise o batistă de cap tot drumul până aici, așa că sângerarea încetase probabil până acum.

– Chiar dacă sângerarea s-a oprit, este o rană la capul tău. Mergeți la doctor mâine dimineață. Deocamdată, vă voi oferi un tratament de prim ajutor până atunci.

Amane, vorbind pe tonul său calm obișnuit, a scos tifonul și spray-ul antiseptic din trusa de prim ajutor. A ținut tifonul în mâna stângă și spray-ul în mâna dreaptă, apoi a îngenuncheat pe podea.

– Arată-mi rana.

Kouki, urmând ordinul lui Amane, și-a coborât capul și și-a dat părul la o parte. Rana, care încă pulsa cu o durere surdă, era situată la aproximativ un centimetru în stânga de centrul scalpului.

– Sângele e lipit. Nu pot vedea rana.

Amane mormăia pentru sine. Părul din apropiere devenise țeapăn, probabil de la sângele care se întărise.

– Voi aplica dezinfectant.

Cu această declarație, Amane a pulverizat direct pe rană.

– Ah!

Kouki se pregătise pentru durere. Dar înțepătura era mult mai puternică decât se aștepta, aproape suficientă pentru a-l provoca să strige. Strânse din dinți, încercând să reprime orice sunet. Dar Amane nu a avut milă, continuând să pulverizeze dezinfectantul și să frece dur rana cu tifonul.

Neputând să mai suporte, Kouki a scos un țipăt.

– Au! Honjou-san… te rog să fii puțin mai blând…

Dacă freca atât de tare, sângerarea, care tocmai se oprise, ar fi început din nou.

– Ești bărbat, așa că suportă!

– Asta nu are nimic de-a face cu a fi bărbat! Te rog…

Pledoaria sa era complet ignorată.

– Oprește-te! Oprește-te!

Neputând să mai suporte, Kouki a apucat brațul lui Amane. Era o acțiune inconștientă, determinată de nevoia disperată de a opri tratamentul dur.

Imediat, mâna lui Kouki a tresărit cu un șoc puternic. Era ca și cum ar fi fost electrocutat.

– Aaah!

Senzația era surprinzătoare, dar cunoscută. Era la fel ca atunci când Amane îi atinsese pieptul pe acoperiș, în timpul primei lor întâlniri. Atunci, Kouki fusese prea distras de ceea ce a urmat pentru a se mai gândi la asta. Dar acum senzația era chiar mai puternică decât înainte.

Știa că ar trebui să-i dea drumul. Dar mușchii îi erau paralizați. Nu se putea mișca.

“…”

Nici măcar nu putea scoate un sunet. Gura îi atârna ușor deschisă în timp ce stătea încremenit, cu mâna încă prinsă de brațul lui Amane. Furnicăturile din palma lui erau acum însoțite de o căldură intensă, răspândindu-se de la mână la cot, pe braț și în umăr. Căldura a continuat să se răspândească, atingându-i gâtul.

– // –

*Noh – Este o formă de artă care utilizează măști, existând o mare varietate a acestora. Inițial existau aproximativ 60 de tipuri de măști Noh, dar azi există peste 200 de tipuri diferite în uz.