Atenţionare: 🔞

 

— Ah… ah…

Un geamăt înăbușit mi-a scăpat printre dinții strânși. Asgail era deasupra mea, ținându-mi brațele lipite de trup, în timp ce mă pătrundea fără milă. La fiecare mișcare adâncă, un strigăt îmi ieșea fără voie, dar el nu încetinea.

Mă țineam de așternut și încercam să suport presiunea care îmi străbătea trupul.

— Ah!

Când dinții lui mi s-au înfipt în umăr, am strigat. O căldură grea mi s-a revărsat înăuntru, amestecată cu mirosul puternic al feromonilor lui.

Dar nici atunci nu s-a oprit.

Asgail s-a retras puțin, apoi a pătruns din nou. Ritmul s-a reluat, iar și iar, până când trupul meu nu mai putea ține pasul. De fiecare dată când ajungea la capătul plăcerii, își înfigea dinții în umărul meu, lăsând urme care se suprapuneau peste cele vechi.

În cele din urmă, s-a oprit.

În cameră s-a lăsat liniştea.

Chiar și respirația mea grea s-a domolit treptat.

Probabil am ațipit, pentru că, la un moment dat, am simțit cum mă trage mai aproape de el, cu un braț în jurul taliei. Am deschis ochii.

Asgail mă ținea din spate și îmi săruta gâtul și umerii. Uneori mă ciupea ușor cu dinții, dar nu la fel de tare ca înainte, așa că doar tresăream.

— Cum te-ai simțit în ultima vreme?

M-a întrebat în timp ce își plimba mâna peste pieptul meu.

Respirația era sacadată, dar am încercat să răspund calm.

— Mă… simt bine. Vă mulțumesc…

A atins un punct sensibil, iar ultimele cuvinte mi-au ieșit sacadat. Asgail a mormăit un “Hm…” și și-a mutat mâna fără grabă.

După ce făceam dragoste, obișnuia să-mi cerceteze trupul așa, de parcă voia să verifice fiecare schimbare.

— Ai slăbit mult. E ciudat. Nu-ți place mâncarea? Mănânci cum se cuvine?

Mâna lui a coborât mai jos și m-a atins lent. Un fior mi-a trecut pe șira spinării.

— Ah…

Am tresărit, iar abdomenul mi s-a încordat.

Asgail încă nu s-a retras complet din mine.

A inspirat adânc, mulțumit, iar trupul lui a răspuns din nou. Așa se întâmpla adesea: după ce ajungea de mai multe ori la capătul plăcerii, mă lăsa să-mi trag sufletul fără să se îndepărteze. Dacă mă trezeam, începea din nou. Dacă nu, se liniștea singur până îl lua somnul.

De data asta eram treaz.

Mâna lui s-a strâns mai ferm, iar respirația i-a devenit mai grea lângă ceafa mea.

— Dacă nu-ți place mâncarea, spune-mi. Dacă mai slăbești în ritmul ăsta, n-o să mai am chef de tine.

A spus-o de parcă era cel mai firesc lucru din lume, apoi a început din nou să se miște.

Stăteam pe o parte, prins strâns de trupul lui. Brațul gros îmi apăsa abdomenul, iar respirația îmi devenea grea sub presiune. Fiecare pătrundere era adâncă și puternică.

— Ah…

Asgail a gemut și m-a tras deasupra lui, fără să se retragă.

Acum își putea folosi ambele mâini. M-a prins de șolduri și a început să se miște de jos în sus, ținându-mă ferm.

— Ah… ah!

Durerea și presiunea mi-au smuls câteva strigăte. Trupul îmi tremura, iar abdomenul se încorda la fiecare mișcare.

Asgail m-a privit și a spus printre respirații grele:

— Pune mâna acolo.

Am rămas nemișcat.

— Pe abdomen. Acum.

Am ezitat, dar am ascultat.

Mi-am coborât palma, iar senzația m-a determinat să tresar. Îi puteam simți mișcările prin trupul meu, iar asta m-a tulburat mai mult decât m-am așteptat.

În clipa aceea, Asgail mi-a mușcat tare gâtul.

— Ah!

Am strigat, iar el m-a ținut strâns în timp ce ajungea din nou la capătul plăcerii. Trupul lui a tresărit sub al meu, iar căldura s-a răspândit din nou înăuntru.

— Ah…

A mai rămas câteva clipe nemișcat, respirând greu, apoi s-a relaxat.

Am simțit un râs slab lângă urechea mea.

— Dacă n-ai fi Omega, până acum ai purta copilul meu. Poate chiar o sută.

A râs încet, amuzat.

Eu n-am simțit nimic.

Ca de obicei, dimineața m-am trezit singur.

Asgail a plecat probabil la îndatoririle lui. M-am ridicat cu greu, m-am îmbrăcat și am ieșit din cameră.

Rutina mea era aceeași: mă spălam, îl luam pe Rikal de la infirmerie și mâncam în laborator.

Am intrat în baia comună, de obicei goală, și m-am dezbrăcat. Când m-am oprit în fața oglinzii, mi-am privit trupul.

Era plin de vânătăi și urme de mușcături.

Maysa, când le-a văzut, a crezut că Asgail m-a rănit și s-a alarmat. Eu i-am spus că mă mușca doar în pat, iar ea m-a crezut cu greu.

De fapt, nu cred că mă credea cu adevărat nici acum.

— Au…

Am tresărit când am atins o urmă dureroasă de pe gât.

Era nevoie să termin repede, să-l iau pe Rikal, apoi să verific din nou computerul lui Steward din laborator.

La început am crezut că va fi simplu, dar s-a dovedit o muncă obositoare.

Fișierele din computer erau la fel de dezordonate ca biroul lui Steward. Numai el părea capabil să găsească ceva acolo fără efort.

Numele fișierelor erau coduri fără sens, așa că era nevoie să le deschid pe rând. Mi-a luat trei zile doar să separ documentele scrise în limbi cunoscute de cele pe care nu le înțelegeam.

După aceea am început să verific fișierele pe care le puteam citi.

Mergea destul de bine, însă sănătatea mea a rămas o problemă.

Uneori, în mijlocul lucrului, vederea mi se încețoșa brusc. Alteori mă trezeam dimineața văzând atât de prost, încât nu puteam face nimic.

Și în ziua aceea, în timp ce îl duceam pe Rikal de la infirmerie spre laborator, vederea mi s-a tulburat din nou până când oamenii și obiectele au rămas doar niște forme.

Am încetinit și, în cele din urmă, am ajuns.

M-am așezat lângă fereastra laboratorului, cu Rikal în brațe, încercând să-mi pun gândurile în ordine.

“Oare voi orbi?”

În teorie ar fi trebuit să mă sperie, dar inima îmi era ciudat de calmă.

La ce mi-ar fi folosit vederea, până la urmă?

Chiar dacă aș fi țesut covoare sau tapiserii, cine le-ar fi cumpărat?

Prințul mi-a promis că mă va răsplăti bine când avea să mă lase să plec.

Un zâmbet amar mi-a apărut pe buze.

Ce generos din partea lui, să răsplătească un Omega atât de neînsemnat.

M-am întrebat dacă pomii de la oază mai erau încă verzi…

Un vânt răcoros a intrat pe fereastră.

Febra nu m-a părăsit cu totul și, uneori, oboseala mă apăsa atât de tare încât abia mă mișcam. În zilele cele mai rele îi ceream lui Maysa medicamente pentru răceală.

Poate era nevoie să-i cer și azi.

Am închis ochii și mi-am lăsat gândurile să plutească.

Atunci am auzit un zgomot.

Am deschis ochii și m-am întors, dar tot nu am văzut decât forme neclare.

Totuși, înainte să-i disting silueta masivă, i-am recunoscut mirosul dulce.

— Încă ești aici.

Era Asgail.

Nu-i puteam vedea expresia, dar tonul lui era nemulțumit.

L-am strâns pe Rikal mai aproape, simțindu-l deja neliniștit, apoi m-am ridicat și m-am înclinat.

— Am venit să mă joc cu Rikal…

— Puteai să te joci cu el în camera mea.

Asgail m-a întrerupt.

Am tăcut și mi-am coborât privirea. El a rămas și el tăcut o clipă, apoi mi-a întins mâna.

— Vino. Vreau să-ți arăt ceva.

Am ezitat, apoi l-am dat pe Rikal servitorului care s-a apropiat.

— Eu… la infirmerie…

Am spus neliniștit, iar servitorul a dat din cap în tăcere.

M-am întors spre Asgail, care încă își ținea mâna întinsă.

Am ridicat mâna cu ezitare, dar am greșit direcția.

— Ce crezi că faci?

Asgail a izbucnit și mi-a prins mâna care a atins doar aerul.

Apoi m-a ridicat fără efort în brațe și a pornit.

— Alteța Voastră… îndatoririle…

Am întrebat prudent, în timp ce mă ducea.

— Sunt liber în după-amiaza asta.

— Bi…bine.

Am tăcut.

Părea prost dispus, așa că n-am mai spus nimic.

M-a dus, așa cum m-am așteptat, în camera lui.

După ce am intrat, m-a așezat jos.

— Ah.

M-am dezechilibrat și aproape m-am lovit de ceva, dar Asgail m-a prins de talie și m-a stabilizat.

— Chiar ești greu de îngrijit.

Deși tonul lui era dur, mi s-a părut că se amuza.

Mi-am cerut scuze.

Fără să mai spună nimic, Asgail m-a întors cu fața înainte.

— Uite. E pentru tine.

În fața mea se afla un obiect destul de mare, acoperit cu o pânză albă.

Curios, m-am uitat înapoi.

Asgail a făcut un pas înainte și mi-a luat mâna.

— Descoperă-l. O să-ți placă.

În vocea lui se simțea o încredere aproape copilărească.

Am prins pânza și am tras-o.

“…”

Am rămas mut.

Am clipit și m-am concentrat cât am putut.

Obiectul avea forma unui cal.

Întregul trup era acoperit cu aur, iar peste el străluceau ceea ce păreau a fi diamante, pietre colorate și perle.

— Ei?

Asgail s-a aplecat aproape de urechea mea.

Am răspuns cu grijă:

— Pare… foarte scump.

— L-am comandat special pentru tine.

Am ezitat.

— Mi-l dați mie?

— Da.

A repetat simplu.

Mi-am ridicat timid privirea spre el.

Asgail se uita în jos la mine.

Dintr-odată s-a lăsat liniștea.

Căldura de mai devreme a dispărut, iar în spatele meu parcă s-a strecurat un fior rece.

Am clipit neliniștit.

Asgail a vorbit.

— Nu-ți place?

Vocea lui, atât de entuziasmată cu puțin înainte, a revenit la calmul firesc.

Am ezitat, apoi am răspuns:

— Este frumos. Vă mulțumesc.

Tăcerea s-a așternut din nou.