În liniștea atelierului se auzea doar torsul mulțumit al lui Rikal.

Am rămas așezat, cu motanul în poală, și l-am privit pe bărbatul din fața mea.

Nu părea să aibă de gând să facă nimic, dar încă nu știam la ce să mă aștept de la el.

În cele din urmă, a vorbit:

— Mă rănești dacă mă tratezi din senin ca pe un pervers.

— Poftim?

Mi-am dus mâna la gură, ruşinat.

El a continuat de parcă nu a spus nimic neobișnuit.

— Voiam doar să te văd mai de aproape. După cum observi, vederea mea nu este tocmai perfectă.

A arătat spre peticul care îi acoperea un ochi și a zâmbit.

Expresia lui s-a schimbat complet. Dintr-odată părea mai degrabă ștrengăresc decât amenințător.

Parfumul dulce al feromonilor lui încă plutea în jur, dar tensiunea din mine s-a mai risipit.

— Pot să mă apropii acum?

Am ezitat, apoi am dat din cap.

— Da.

— Mulțumesc.

De data asta a înaintat mult mai încet.

Abia atunci am realizat că încerca să nu mă sperie.

Gestul lui m-a surprins.

Nu eram obișnuit ca cineva, în afară de Kamar, să țină cont de felul în care mă simțeam.

Când Hayden s-a apropiat, Rikal s-a încordat brusc în poala mea și și-a zburlit blana.

— Stați puțin.

Hayden s-a oprit imediat.

Asta m-a determinat să prind și mai mult curaj.

— Îmi pare rău. Motanului meu… nu-i place mirosul.

— Mirosul?

— Feromonii.

— A!

În aceeași clipă, parfumul dulce aproape că a dispărut.

Am ridicat surprins privirea spre el.

Hayden zâmbea.

— Mai bine acum?

M-am uitat la Rikal. A adulmecat precaut aerul, apoi s-a relaxat.

— Da. Acum e bine.

— Mulțumesc. Era să ies serios șifonat din întâlnirea asta.

Și-a pus teatral o mână pe piept.

Fără să vreau, am zâmbit.

El mi-a întors zâmbetul și s-a apropiat din nou până a ajuns chiar în fața mea.

— Acum nu mai poți fugi.

— Nu?

Am clipit nedumerit.

El a schimbat imediat subiectul.

— Cum te cheamă?

— Pe mine?

— Da. Nu motanul. Tu.

Am zâmbit din nou.

— Yohan. Iar el este Rikal.

Am adăugat intenționat numele motanului.

Rikal și-a ridicat puțin capul, de parcă și-ar fi recunoscut numele, apoi s-a cuibărit iar în poala mea.

Bărbatul a repetat:

— Yohan.

Apoi mi-a întins mâna.

— Eu sunt Hayden. Îmi poți spune H.

— H?

— Da. Îmi pare bine, Yohan.

— Și mie îmi pare bine, H.

După prezentări, m-am simțit ceva mai relaxat.

— Cum ați ajuns aici? Și unde este prințul moștenitor?

— La o întâlnire. Sunt invitat la cină, așa că până atunci n-am nimic de făcut.

Privirea i-a căzut pe pâinea din mâna mea.

— Ce faci cu asta? E vreo unealtă pentru țesut? Ceva pentru schițe?

— Pentru schițe?

Hayden și-a frecat bărbia.

— Pe vremuri se folosea pâine ca să ștergi urmele de desen. Dar bănuiesc că nu despre asta e vorba.

— Nu…

Am coborât privirea spre pâine.

— Este prânzul meu.

— O gustare?

— Prânzul. Doar că e cam târziu.

Hayden s-a încruntat.

Apoi s-a uitat spre războiul de țesut.

— Și ce faci aici? Tu ai făcut asta?

— Da.

S-a apropiat de lucrare, interesat.

— Asta faci toată ziua? Nimic altceva?

Am ezitat.

Nu puteam vorbi despre sănătatea prințului sau despre ceea ce se întâmpla noaptea. Nu știam încă suficient despre Hayden ca să-i spun asemenea lucruri.

Dar el a continuat singur:

— Nu-mi spune că stai toată ziua aici, țesând, și trăiești din pâinea asta ieftină. Prințul te exploatează?

— Nu! Alteța Sa nu are nicio legătură.

Am răspuns repede.

— Eu am acceptat să lucrez în schimbul ajutorului primit pentru Rikal.

Hayden a ridicat o sprânceană.

— Așa deci. Atunci lasă-mă pe mine să am grijă de motan și fă-mi mie o favoare.

— Poftim?!

Propunerea lui m-a prins nepregătit.

M-am relaxat prea repede în preajma lui.

Hayden a observat schimbarea mea și a zâmbit din nou, de data asta mai liniștitor.

— Scuze. Te-am luat prin surprindere.

Apoi s-a mișcat brusc.

Am tresărit, dar el nu s-a apropiat agresiv.

S-a lăsat într-un genunchi în fața mea și m-a privit de jos.

— Când te-am văzut, mi-a venit o idee. Dacă ești dispus să mă asculți, vreau să ți-o spun.

— Ce idee?

— Ai văzut filmul My Fair Lady? E foarte vechi.

Am clătinat din cap.

— Pe scurt, e povestea unei transformări. Din rățușca cea urâtă într-o lebădă.

Am continuat să-l privesc fără să înțeleg.

Hayden a zâmbit larg.

— Eu am ochi pentru așa ceva. Pot să recunosc o lebădă chiar și atunci când toată lumea vede doar o rățușcă.

— Poftim?!

— Nu glumesc. Ai nevoie doar de puțină grijă și vei fi cel mai chipeş om din lume.

Felul în care o spunea era atât de convingător, încât aproape părea nebunesc.

Hayden a ridicat mâna și mi-a atins obrazul.

Am încremenit.

— În primul rând, ești mult prea slab. Trebuie să mănânci cum se cuvine. Și renunță la războiul ăsta de țesut, îți distruge mâinile.

M-a privit atent.

— Ai niște ochi foarte frumoși. Și buzele…

Degetele lui s-au oprit pentru o clipă aproape de gura mea.

Vocea i s-a coborât.

— Vino cu mine, Yohan. O să te transform într-o lebădă.

Cuvintele lui aveau ceva aproape hipnotic.

Pentru o clipă, eram tentat să-l cred.

Dar înainte să pot răspunde, o altă voce a tăiat liniștea.

— Îndrăznești să iei ce-mi aparține chiar din palatul meu, Hayden?

Tonul rece era imposibil de confundat.

Am ridicat imediat privirea.

Asgail stătea în prag.

Hayden s-a întors spre el.

Parfumul dulce din încăpere s-a schimbat într-o clipă, devenind mult mai intens.

Era mirosul lui Asgail.

Rikal l-a simțit și el. S-a zburlit imediat și a mieunat amenințător.

Hayden s-a ridicat.

— Alteță.

A făcut un pas și s-a așezat între mine și Asgail.

În atelier s-a lăsat o tăcere neplăcută.