M-am oprit din țesut și am oftat fără să-mi dau seama.

Lucrarea din fața mea era aproape terminată, iar după-amiaza era liniștită. Cerul era perfect senin și, din când în când, auzeam strigătele precise ale gărzilor care se schimbau la posturi dincolo de fereastră.

Gândurile mi-au fugit inevitabil la ziua de ieri.

La ordinul prințului, am părăsit încăperea de baie, dar imediat ce am deschis ușa m-am prăbușit. Probabil aburul și oboseala erau prea mult pentru mine.

Când mi-am revenit, eram întins în patul prințului moștenitor. Camera era luminată, iar pe spătarul unui scaun mă așteptau haine curate.

Asgail era acolo.

Parfumul lui încă plutea slab în cameră, iar urmele prezenței lui erau imposibil de confundat.

Dar ce a dorit să-mi spună?

De ce m-a așteptat?

Și ce s-ar fi întâmplat dacă nu m-aș fi speriat atât de tare?

Regretele nu schimbau nimic. Nici măcar nu puteam spune cu siguranță că, dacă situația s-ar fi repetat, aș fi reacționat altfel.

Mi-am strâns mâna care începuse să tremure și am inspirat adânc.

Poate era mai bine să-mi iau medicamentul și să dorm.

Dar atunci aș fi pierdut singurele clipe în care puteam vorbi în taină alături de Kamar, noaptea, când el dormea.

Mi-am șters repede ochii.

Atunci am simțit prezența cuiva.

Un parfum dulce, discret, s-a răspândit prin atelier.

Nu era Kamar.

Am ştiut asta imediat.

Dar dacă nu era el, mai exista o singură explicație.

M-am întors brusc.

Un bărbat pe care nu l-am mai văzut niciodată mă privea.

Am rămas nemișcat.

El nu spunea nimic, iar expresia lui era imposibil de citit. Am făcut instinctiv câțiva pași înapoi, până când am ajuns cu mâinile pe pervazul ferestrei deschise.

Atunci a vorbit:

— Etajul trei.

Zâmbea larg.

Nu-mi dădeam seama dacă mă avertiza sau se distra pe seama mea.

Era aproape la fel de înalt ca şi Kamar și purta un costum albastru-cobalt impecabil. La încheietură îi strălucea un ceas cu diamante, iar pantofii Oxford erau perfect lustruiți.

Părul castaniu-deschis îi încadra pomeții înalți și maxilarul ascuțit.

Totul la el părea modern și elegant.

Cu o singură excepție.

Purta un petic peste un ochi, de parcă era un pirat rătăcit din alt secol.

Ciudat, i se potrivea.

Și tocmai asta m-a neliniștit.

Instinctul mi-a spus că era periculos.

Își lăsa feromonii să se răspândească fără nicio grijă și, deși zâmbea, nu puteam ghici ce gândea.

La fel ca Asgail.

Bărbatul a făcut un pas spre mine.

Am ridicat imediat o mână.

— Stați. Nu vă apropiați.

— De ce?

A zâmbit și mai larg.

N-am știut ce să răspund.

— Pentru că…

El a mai făcut un pas.

Am vrut să mă retrag, uitând pentru o clipă că nu mai aveam unde.

Palma mi-a alunecat de pe pervaz.

— Ah!

Am pierdut echilibrul.

Pentru o clipă am văzut doar cerul limpede deasupra mea.

“Ce senin e…”

— Alteță!

O voce dură a răsunat undeva aproape.

Apoi totul s-a întâmplat foarte repede.

Am simțit o lovitură surdă și, când am clipit din nou, un chip cunoscut se afla deasupra mea.

— Te simţi bine?

Asgail.

Mi-a trebuit o clipă să înțeleg că m-a prins.

În jurul nostru au izbucnit imediat vocile slujitorilor.

— Alteță, cum ați putut să vă puneți în pericol?

— Lăsați-l jos, Alteță! Să purtați în brațe un Omega de rând…

— Alteță, sunteți rănit? Chemați un medic!

— Tăceți.

Vocea lui Asgail era joasă, dar toată agitația s-a oprit imediat.

El s-a uitat din nou la mine.

— Te-am întrebat dacă te simţi bine.

Am dat din cap, încă prea surprins ca să vorbesc.

Apoi Asgail și-a ridicat privirea spre fereastra de la etajul trei.

Am urmat-o.

Bărbatul cu peticul peste ochi se aplecase peste pervaz și ne privea de sus.

Când mi-a întâlnit privirea, a zâmbit și a ridicat o mână în semn de salut.

— Ei bine… prințe moștenitor.

M-am întors imediat spre Asgail.

El privea în sus, încruntat.

— A trecut ceva timp, a continuat străinul.

Asgail i-a rostit numele aproape în șoaptă:

— Hayden.

După ce m-am întors în atelier, mi-a luat ceva timp să-mi revin.

Asgail m-a lăsat jos imediat, iar Hayden a plecat după el.

Am rămas singur, rușinat de felul în care am reacționat.

Bărbatul nu mi-a făcut nimic.

Și totuși, am fugit de el până aproape am căzut de la etajul trei.

Părea să-l cunoască bine pe prinț.

Mi-am amintit expresia lui Asgail.

Dacă nu m-ar fi prins, m-aș fi putut răni grav.

Poate chiar mai rău.

“De ce?”

Întrebarea mi-a venit abia atunci.

Asgail s-a pus în pericol ca să mă prindă.

Pentru mine.

Pentru un Omega despre care a spus că nu valorează mai mult decât un animal.

— Yohan? Ce faci?

Vocea lui Zahara m-a readus la realitate.

Stătea în ușă, cu transportorul lui Rikal într-o mână și o pâine în cealaltă.

Am încercat să mă ridic, dar amețeala m-a obligat să rămân așezat.

— Yohan!

Zahara s-a apropiat repede.

— Ce ai? Te simți rău?

— Nu… doar am amețit puțin.

— M-ai speriat.

Mi-a întins pâinea și a pus transportorul jos.

Rikal a ieșit imediat și mi-a sărit în poală.

Pâinea era mai tare decât de obicei și mi-era greu s-o mestec. Tocmai mă gândeam dacă puteam cere ceva mai moale când Zahara a întrebat:

— Am auzit că a venit un musafir de-al prințului. L-ai întâlnit?

— Poftim? Da…

— Despre ce ați vorbit? Cum e? E din America, aşa e? Vorbește limba noastră? Tu nu știi engleză, Yohan?

Un singur cuvânt mi-a atras atenția.

“America?”

Țara lui Steward.

Înainte să apuc să mă gândesc mai mult, parfumul dulce a apărut din nou în aer.

O voce s-a auzit din prag:

— Dacă vrei să afli ceva despre mine, întreabă-mă direct.

Zahara a tresărit.

— Vai!

M-am uitat spre ușă.

Hayden stătea acolo, sprijinit de toc, privindu-ne.

Zahara s-a înroșit și a început să se bâlbâie.

— Nu, adică… îmi cer scuze, eu…

— Cum te cheamă?

Hayden a întrerupt-o, dar privirea lui era ațintită asupra mea.

Am clipit.

— Pe mine?

— Da, pe tine.

A zâmbit.

— Aș vrea să vorbesc cu tine între patru ochi. Se poate?

A aruncat o privire sugestivă spre Zahara.

Ea s-a înroșit și mai tare și a ieșit imediat din atelier.

Am rămas singuri.

Eu, Hayden și Rikal, care stătea încă în poala mea.

Parfumul lui dulce s-a intensificat în jurul nostru.