Situația a luat o întorsătură la care nu m-am așteptat deloc. Telefonul primit în toiul nopții l-a lăsat pe Steward complet derutat. După ce l-am adus în grabă aici, mi-a mulțumit și şi-a frecat fruntea de parcă îl durea. Am așteptat până și-a adunat gândurile. După câteva ezitări, Steward mi-a explicat pe scurt ce s-a întâmplat.

— A apărut ceva înainte să ajung aici. E vorba despre un caz aflat în anchetă în Statele Unite, așa că nu pot intra în detalii… Oricum, trebuie să mă duc să văd despre ce e vorba. Numai că nu știu cât va dura.

A gemut nemulțumit și a luat în grabă o gură de ceai fierbinte, apoi s-a strâmbat de durere. Nici măcar atunci nu mi-a venit să râd.

— Deci, Steward… vrei să spui că nu știi deloc când te vei întoarce?

Vocea îmi tremura de neliniște. Steward m-a privit și a schițat un zâmbet amar.

— O să fie bine, Yohan. Nu-ți face griji. O să aranjez să vii cu mine. Nu te las singur aici, în palat.

M-a bătut ușor pe umăr, încercând să mă liniștească, dar eu doar mi-am plecat capul. A doua zi dimineață, după ce a cerut o audiență cât mai devreme, Steward s-a întors furios.

— De ce naiba nu mă lasă să plec?

A trântit ușa laboratorului și a ridicat vocea. Speriat, l-am strâns fără să vreau pe Rikal în brațe, apoi i-am dat drumul repede și m-am apropiat de Steward.

— Ți-au spus că nu poți ieși? Nici măcar tu, Steward?

— Nu, nu asta e… Eu pot pleca. Pot ieși din palat.

— Ah.

Eu nu eram nici pe departe la fel de dezamăgit ca el. Steward, însă, părea să nu fi luat niciodată în calcul un asemenea deznodământ și se plimba nervos prin încăpere.

— Lor nici măcar nu le pasă dacă ești aici sau nu! Jur că, și dacă te-aș ascunde în portbagaj și aș ieși cu mașina din palat, n-ar bănui nimic!

Am râs ruşinat. Steward a mai făcut câțiva pași agitați, apoi s-a oprit brusc și m-a privit fix.

— Dar tu de ce ești atât de calm, Yohan? Parcă te-ai fi așteptat la asta.

Tonul lui acuzator m-a determinat să tresar și mi-am coborât privirea, ruşinat. L-am auzit mormăind.

— Poate că nu ai încredere în mine. Nu pot să te învinovățesc… Cine sunt eu să mă plâng, când tu nici măcar nu ai voie să ieși din palat?

— Nu, nu asta vreau să spun!

Am ridicat repede capul ca să-l contrazic. Steward încă se uita încruntat la mine, așa că am hotărât să-i spun adevărul.

— În primul rând… aici aproape că nici nu exist. Am auzit că ai nevoie de acte ca să ieși din țară. Dar chiar dacă le-aș avea…

— Yohan, nu ai pașaport? Se poate face unul, aşa e?

Părea sincer surprins. Dar pentru mine nu era atât de simplu. Nu i-am spus lui Steward, și nici altcuiva, de ce eu și Kamar am trăit ascunși.

Un fior mi-a străbătut spatele când mi-au revenit în minte chipul rănit al lui Salman, urmele de sânge și bărbații rămași nemișcați. Nici măcar nu știam dacă trăiau sau au murit. Dacă adevărul ieșea la iveală, însă, răspunderea avea să cadă și asupra mea.

“Ar ierta familia regală o crimă?”

Mi-am pus întrebarea în tăcere. Dacă cineva trebuia să răspundă pentru cele întâmplate, atunci acela eram eu. Totul pornise din cauza mea.

“Dacă s-ar opri totul la mine, aș putea accepta. Dar dacă ar fi implicat și Kamar…”

Numai gândul acesta m-a încremenit. Am clătinat din cap și am reușit cu greu să vorbesc.

— E complicat… Și chiar dacă aș avea acte, tot nu mi-ar da voie. N-ar schimba nimic.

— Aşa e…

Steward a oftat din nou și a început să se plimbe prin laborator. Nu avea ce să facă. Doar prințul moștenitor putea schimba situația, iar el a refuzat deja. Nu a mai rămas nicio soluție.

— Steward, te rog, nu-ți face griji pentru mine. Du-te și rezolvă ce ai de rezolvat. Eu o să rămân aici, în laborator, și o să te aștept.

Am încercat să-l liniștesc. A oftat lung.

— N-ar fi trebuit să te aduc aici de la bun început…

— Te rog, nu gândi așa.

M-am grăbit să-l liniștesc.

— Eu am insistat să vin. Tu doar m-ai ajutat. Dacă e cineva care ar trebui să-și ceară scuze, eu sunt, pentru toate problemele pe care ți le-am făcut… O să fie bine. O să stau retras și o să te aștept în liniște.

Am zâmbit.

— Până la urmă, chiar tu ai spus că nimeni nu știe nici măcar dacă sunt aici.

Steward a oftat din nou, fără să găsească nimic de spus. I-am atins ușor brațul, ca să-i arăt că nu trebuie să-și facă griji. El s-a încruntat.

— Ești uimitor de calm când vine vorba despre propria ta soartă, Yohan.

Am râs încet.

— Îmi fac griji… dar nu am ce altceva să fac.

În cele din urmă, Steward a cedat și și-a întors privirea. Două zile mai târziu, a plecat din palat spre Statele Unite. Și-a pus în ordine laboratorul în grabă, și-a strâns materialele și și-a făcut griji pentru mine până în ultima clipă. Nu aveam voie să-l însoțesc prea departe, așa că am rămas în pragul laboratorului. Înainte să plece, s-a oprit și m-a strâns puternic în brațe.

— În cel mult o lună mă întorc.

— Bine.

Am zâmbit și l-am condus cu privirea, deși nu eram deloc sigur că avea să se întoarcă. Am rămas privind prin crăpătura ușii până când silueta lui a dispărut, cu senzația că s-ar putea să fie ultima dată când îl vedeam. Apoi am închis ușa și m-am întors.

În laborator am rămas doar eu și Rikal. Eram obișnuit să stau singur cât timp Steward lipsea în timpul zilei, însă acum era altfel. Nu avea să se întoarcă seara, iar eu aveam să rămân aici singur. Totuși, mi-am spus că această despărțire era firească. Steward nu era din țara aceasta și oricând putea veni ziua în care să plece. Poate că ziua aceea a venit acum.

“E în regulă.”

L-am luat pe Rikal în brațe. Eram obișnuit ca oamenii să plece.

Au trecut câteva zile liniștite. După plecarea lui Steward, Zahara a început să vină tot mai rar cu mâncare. Uneori apărea o dată pe zi, alteori deloc.

“Palatul trebuie să fie foarte aglomerat.”

Am scos ce a mai rămas din mâncarea adusă de Zahara cu o zi înainte și mi-am pregătit ceva de mâncare. A trecut ceva timp de când eram nevoit să împart aceeași porție în mai multe mese, dar mă puteam descurca. Mai mult mă îngrijora Rikal. Hrana lui se împuțina.

“Dacă aș merge la atelier și aș termina câteva lucrări, aș putea câștiga niște bani…”

“Apoi aș putea s-o rog pe Zahara să-i cumpere din nou mâncare lui Rikal.”

“Și poate să-i dau și ei ceva pentru ajutor…”

După ce i-am umplut vasul cu apă, m-am aplecat lângă el și l-am privit mâncând cu poftă. Rikal era singurul care a rămas mereu lângă mine.

“Dacă ar dispărea și Rikal…”

Mi s-a strâns pieptul. Chiar atunci am auzit pași grăbiți pe coridor. M-am ridicat brusc. Nu era Zahara și, după zgomot, veneau mai mulți oameni. M-am îndreptat spre ușă, dar aceasta s-a deschis din cealaltă parte atât de repede încât m-a lovit și m-a dezechilibrat. Rikal a sărit speriat spre mine. L-am luat în brațe și am ridicat privirea către grupul de bărbați din fața mea.

— Tu ești asistentul ăluia?

Vocea dură m-a determinat să tresar. M-am ridicat cu grijă.

— Al cui? Al lui Steward?

— Da. Al americanului care a fugit.

Omul a scuipat pe podea, chiar în fața mea. M-a cuprins teama, dar mi-am adunat curajul să-l corectez.

— N-a fugit.

— Ce-ai spus?

Bărbații s-au oprit și s-au uitat la mine. Am înghițit în sec înainte să continui.

— N-a fugit. A apărut ceva urgent și a trebuit să plece. A spus că se va întoarce.

Chiar dacă eu însumi aveam îndoieli, ei nu aveau niciun drept să vorbească astfel despre Steward. Cel puțin era adevărat că nu a fugit. Bărbații nu erau convinși. Unul dintre ei s-a înfuriat și a ridicat mâna, lovindu-mă peste obraz.

Am căzut din nou, amețit, în timp ce deasupra mea se auzeau înjurături.

— Trădătorule! Ții partea unui străin? Din ce țară ești?

Încă buimac, am ridicat privirea. Mă durea obrazul, dar nu aveam timp să mă gândesc la asta. Ceilalți s-au împrăștiat deja prin laborator și căutau peste tot. Nu puteam decât să-i privesc. Atunci mi-am dat seama că unii dintre ei erau medicii care l-au îngrijit pe Kamar în ziua aceea.

“I s-a întâmplat ceva lui Kamar?”

Steward a luat, probabil, toate documentele importante cu el. I-am urmărit neliniștit și, așa cum m-am așteptat, după scurt timp au renunțat și s-au pregătit să plece. Bărbatul care m-a lovit s-a apropiat din nou.

— Unde sunt documentele cercetărilor făcute pentru Alteța Sa? Dacă nu-mi spui adevărul, te omor!

Nu părea o amenințare spusă la întâmplare. Dacă mi s-ar fi întâmplat ceva, poate că nimeni n-ar fi observat decât prea târziu. Am răspuns.

— A luat totul cu el. Aici nu a rămas nimic.

— Poftim? E adevărat?

— Da.

Am răspuns scurt și am tăcut. Bărbații au schimbat câteva priviri. Nu păreau să mă creadă pe deplin, dar nici nu aveau timp de pierdut. Au șoptit între ei, apoi cel care părea să-i conducă s-a întors spre mine.

— Bine. Atunci vii tu cu noi.

— Poftim?!

Am tresărit, iar el a continuat.

— Nu știm când se întoarce omul ăla, iar starea Alteței Sale se înrăutățește pe zi ce trece. Trebuie să facem ceva. Putem continua și fără el.

S-a întors și a pornit înainte. Un alt bărbat m-a prins de braț. Nu am reușit să mă împotrivesc când m-au tras după ei.

— Ce… ce faceți? Unde mă duceți?

Am ridicat vocea, iar atunci m-a izbit un miros cunoscut, atât de dulce încât mi s-a tăiat respirația.

Era rutul.

“Declanșarea rutului.”

Mi-am amintit cuvintele lui Steward chiar în clipa în care ușa închisă din fața noastră s-a deschis, iar mireasma puternică s-a revărsat peste mine.