S-a făcut dimineață când Steward a bătut la ușa mea. Am deschis-o atât de repede, încât a tresărit, iar când mi-a văzut fața a părut și mai surprins.

— N-ai dormit?

M-a întrebat, iar eu i-am răspuns cu un zâmbet amar. Pur și simplu nu am reușit să adorm. Am stat aproape toată noaptea cu ochii deschiși și am plâns până nu mai puteam, așa că probabil arătam îngrozitor. De parcă și-ar fi dat seama în ce stare eram, Steward a zâmbit trist și a spus:

— Kamar și-ar face griji dacă te-ar vedea așa.

La auzul acestor cuvinte, inima mi s-a umplut fără voie de speranță.

“Chiar și-ar face? Kamar mi-ar zâmbi din nou ca înainte?”

“Ce-i cu fața asta? Yohan, cine ți-a făcut asta?”

Am râs imaginându-mi cum s-ar alarma Kamar, dar imediat mi s-au umplut iar ochii de lacrimi. Îmi doream din tot sufletul ca scena aceea să devină realitate.

Mi-am strâns puținele lucruri, l-am luat pe Rikal în brațe și am plecat din han împreună cu Steward. Pe tot drumul spre palat, în mașina lui, gândurile mi-au oscilat între speranță și disperare.

După câteva ore de mers, spre sfârșitul după-amiezii, palatul uriaș și strălucitor a apărut în cele din urmă în fața noastră. Mașina a încetinit și s-a oprit înaintea porților larg deschise. Steward a coborât geamul și i-a arătat paznicului actele.

— Dar persoana de lângă dumneavoastră?

A întrebat paznicul, iar Steward a răspuns fără ezitare:

— Asistentul meu. Mi-a fost greu să mă ocup singur de cercetare, așa că mi-am luat ajutor.

Paznicul s-a aplecat ca să mă privească mai bine, s-a încruntat și a întrebat:

— Nu e prea tânăr? Câți ani ai? Domnule doctor, avem legi aici. Nu puteți pune un copil la muncă.

M-am grăbit să răspund:

— S…sunt adult. Am peste douăzeci de ani.

Paznicul a țâțâit și a clătinat din cap.

— La cât de slăbit ești, cum să muncești? Până și stagiarii trebuie îngrijiți cum se cuvine. Ați adus un pacient, nu un asistent.

Steward a râs forțat și a pornit mai departe. Paznicul ne-a lăsat să trecem. De îndată ce am scăpat din raza lui, expresia severă a lui Steward s-a destrămat și a izbucnit:

— Ce vrei să fac dacă tu nu mănânci?

— Ai dreptate.

M-am grăbit să-i dau dreptate. Steward mi-a aruncat o privire dură.

— Îți spun serios, Yohan, trebuie să mănânci. Nu mă determina să par și eu suspect.

— Bine… îmi pare rău.

— N-ai pentru ce să-ți ceri scuze.

S-a uitat drept înainte, încă încruntat.

— Oricum, luna asta trebuie să pui cinci kilograme pe tine. Ai înțeles? Dacă nu-mi promiți, ne întoarcem chiar acum.

Am tresărit și am dat repede din cap.

— Bine. Promit. Da.

— Nu-mi spune doar ca să mă liniștești.

— Nu mai sar peste mese. O să mănânc tot.

După ce i-am repetat promisiunea, expresia i s-a mai îndulcit. Între timp, am traversat grădinile întinse și am ajuns la intrarea palatului.

— Bun. Hai să coborâm.

A parcat în locul destinat vizitatorilor. Am coborât după el, iar palatul care până atunci a părut departe se ridica acum imens în fața mea. Zidurile albe, impecabile, erau construite din blocuri uriașe de piatră, iar ornamente aurii uneau coloanele de clădire. Trandafiri roșii urcau pe stâlpi în vrejuri delicate. O fântână din marmură albă curgea necontenit, iar pardoseala strălucea, tot din marmură. Dincolo, în curtea interioară, se ridica un turn uriaș împodobit cu aur, atât de înalt încât părea să atingă cerul. Privind construcția impunătoare, Steward a spus:

— Asta este Rahimah Allah.

Palatul lui Allah cel Milostiv se înălța deasupra noastră.

— Aici este laboratorul meu.

M-a condus într-o încăpere, a deschis ușa și mi-a făcut semn să intru. I-am mulțumit din cap și am pășit înăuntru. Mi-a scăpat o exclamație de uimire.

— E mult mai frumos decât camera ta de la han!

— Mulțumesc. Dar acolo mă simt mai comod.

Nu puteam fi de acord. Camera lui de la han abia dacă putea fi numită locuibilă: lucruri împrăștiate peste tot, pânze de păianjen în colțuri și vase lăsate cu zilele. Aici, în schimb, totul era ordonat impecabil și vedeai dintr-o privire unde îi era locul fiecărui obiect. Nu exista nici măcar un pix rătăcit. Cărțile și hârtiile erau aranjate pe rafturi, biroul era curat, iar suportul de creioane stătea perfect la locul lui. Aproape că nu-mi venea să cred că Steward putea lucra într-un spațiu atât de ordonat. El s-a scărpinat în cap și a spus:

— Nu mă pot concentra. E prea curat.

— Ar trebui să te obișnuiești cu asta, Steward. Mie îmi place mult mai mult aici.

Am dat din cap hotărât, iar el, încă nemulțumit, a spus:

— Dacă ție îți place…

— Da.

Am răspuns dur. Steward l-a luat pe Rikal din brațele mele și l-a pus pe podea.

— Bun. Rikal poate să se joace aici.

— Da.

Atunci mi-am amintit unde mă aflam și trupul mi s-a încordat. Steward s-a întors spre mine.

— Ești pregătit?

— Da.

De data asta am ezitat. Dintr-odată m-a cuprins grija pentru felul în care arătam. Poate ar fi trebuit măcar să mă spăl pe față.

— Steward… arăt bine? Nu ne-am mai văzut de atât de mult timp…

M-a privit din cap până-n picioare, apoi și-a oprit privirea asupra feței mele.

— Pentru mine, arăți la fel ca întotdeauna.

— A… da, probabil.

La ce bun să mă aranjez acum? Steward a mai adăugat:

— Arăți bine întotdeauna. Chiar dacă tu nu prea crezi asta.

— Te cred. Mulțumesc.

Cuvintele lui m-au liniștit. Am reușit să zâmbesc, iar el m-a bătut de două ori pe umăr și mi-a zâmbit la rândul lui.

— Mergem? Ai luat medicamentul?

Se referea la inhibitor. M-am încordat și am dat din cap.

— Da.

În sfârșit aveam să-l văd din nou. Inima îmi bătea nebunește. L-am lăsat pe Rikal în laborator și l-am urmat pe Steward pe coridor, cu mintea plină de gânduri. “Ce va spune Kamar când mă va vedea? Îmi va spune din nou că mă iubește? Sau mă va ignora? Și dacă este doar cineva care seamănă cu el? Dacă nu este Kamar, cât timp va trebui să-l mai aștept?”

“O să-l mai văd vreodată?”

Simțeam cum mă ustură ochii de lacrimi când Steward s-a oprit brusc. Un paznic i-a blocat drumul.

— Unde mergeți? Opriți-vă.

Paznicul a vorbit dur, dar Steward i-a răspuns fără să pară tulburat:

— Am venit să-l văd pe Alteța Sa, prințul moștenitor. Este aici?

Inima mi-a tresărit puternic. Am așteptat răspunsul paznicului.

— Nu este aici acum. Data viitoare veniți cu permisiune. Nu aveați o audiență stabilită, nu-i așa?

— A, nu-i nimic. Nu e urgent… Vom reveni.

Steward a făcut un pas înapoi, apoi m-a observat și s-a întors iar spre paznic.

— El este asistentul meu, Yohan. S-ar putea să-l trimit uneori cu diverse lucruri, așa că vă rog să-i permiteți accesul atunci.

Paznicul m-a privit și a dat scurt din cap. L-am urmat pe Steward, dar înainte să plec am făcut o mică plecăciune. Paznicul doar a clipit, fără să-și schimbe expresia.

— Nu fi dezamăgit. E abia prima zi, a spus Steward.

Eu am răspuns încet:

— Dar o să-l văd curând, aşa e?

— Sigur că da. O să-l vezi.

A răspuns fără ezitare. După o scurtă pauză, l-am întrebat:

— Steward… era prima dată când l-ai văzut pe prinț? Nu l-ai mai văzut niciodată înainte?

— N-am avut ocazia. Familia regală este fotografiată foarte rar. Faptul că prințul moștenitor a apărut în public și a ținut un discurs este ceva aproape fără precedent. Fiind considerați reprezentanții lui Allah, membrii familiei regale trebuie să-și păstreze aura de mister.

— Înțeleg…

Am mormăit, iar neliniștea m-a cuprins din nou.

“Oare chiar aveam să-l întâlnesc?”

Deodată, vederea mi s-a încețoșat și am simțit un miros cunoscut. M-am oprit brusc, cu respirația tăiată. Dorul și tristețea mi-au străpuns pieptul. Nu era o închipuire. Mirosul dulce, abia perceptibil, era fără îndoială al lui.

“Kamar.”

— Yohan?

Steward m-a strigat din spate, dar eu deja alergam. Mirosul devenea tot mai puternic. Trebuia să fie el. Am fugit pe coridorul larg și apoi în grădina interioară, urmărind aroma aceea până când am rămas fără aer. În față se vedeau șiruri de oameni. Un bărbat cobora dintr-o mașină neagră, elegantă. Mirosul dulce a umplut aerul și atunci am știut.

— Kamar!

Trebuia să fie el. Kamar al meu. Înălțimea lui, umerii largi, surprinderea de pe chip când s-a întors spre mine…

Nu putea fi altcineva.

Lacrimile mi-au încețoșat vederea și am întins ambele mâini spre el cu toată puterea.