Am stat mult timp unul în fața celuilalt, de cealaltă parte a mesei, fără să spunem nimic. Steward tăcea, iar eu nu știam ce aș fi putut spune. După o vreme, a oftat, dar atât. Parcă mi se blocase glasul cu totul. Cu greu, am reușit să rostesc:

— Chiar e adevărat? Ai reușit să confirmi?

— Nu știu.

Steward și-a frecat fruntea și mi-a răspuns apăsat. Am înghițit în sec.

— Te rog, spune-mi ce ai văzut. Ce ai simțit când l-ai întâlnit?

A tăcut din nou. Părea că își caută cuvintele și a ezitat mult înainte să înceapă.

— Nici eu nu cunosc toate detaliile. Vorbim despre familia regală; nimeni nu discută liber despre moștenitorul tronului. Ți-am spus că eram chemat aici pentru cercetările mele legate de particularitățile lor fiziologice, aşa e? Dintre ei, prințul moștenitor are cei mai puternici feromoni și s-a diferențiat de foarte tânăr. Oficial, eu eram adus ca să mă ocup de sănătatea lui. Pentru mine era și o ocazie bună să strâng date pentru cercetare… numai că, după ce am ajuns, știi și tu ce s-a întâmplat. Mi-au tot spus: “Încă nu poți primi audiență. Mai așteaptă.” Au prelungit situația mai bine de șase luni și abia acum mi-au permis să-l văd pe prinț.

A spus totul aproape dintr-o suflare, apoi a tăcut iar. Nu știam dacă să-l grăbesc sau să-i dau timp, așa că am așteptat. Steward a oftat încă o dată înainte să continue.

— Încă există posibilitatea să nu fie el. Poate doar seamănă foarte mult…

— Steward.

L-am întrerupt, de data asta cu o voce mai hotărâtă.

— Te-ai gândit vreodată că şi Kamar ar putea face parte din familia regală?

Steward a încremenit. În clipa aceea, parcă am înțeles în sfârșit purtarea ciudată pe care a avut-o când l-a văzut prima dată pe Kamar. Probabil a bănuit ceva încă de atunci.

— Mi-ai spus că prințul moștenitor a dispărut, aşa e? Nu ți s-a părut suspect?

S-a încruntat și a clătinat din cap.

— Nu pot spune că nu mi-a trecut prin minte. Dar nu aveam nicio dovadă. Mai exact, mi-am dat seama de la prima vedere că era un Alfa Extrem, dar nu orice Alfa Extrem aparține familiei regale. În plus, voi doi aţi fugit de cineva, aşa e?

Tonul lui a devenit ușor dur. N-am avut ce să răspund, așa că am tăcut, iar el și-a îndulcit vocea.

— Dacă era de viță regală, aș fi presupus că ați fugit împreună din cauza unei iubiri interzise. În cazul ăsta, aș fi vrut cu atât mai mult să vă ajut.

Și chiar ne-a ajutat în nenumărate feluri. Dacă spunea adevărul, asta explica de ce ne-a ascuns chipurile și a făcut atâtea drumuri în locul nostru. Gândul că intenția lui era pur și simplu să ne ajute m-a determinat să mă simt recunoscător și, în același timp, vinovat. Cu o apăsare în piept, am pus întrebarea care mi-a mai rămas.

— Ce medicament i-ai dat lui Kamar? Nu era un medicament firesc, aşa e?

— Era un inhibitor.

A răspuns fără ezitare, ca și cum n-ar mai fi avut nimic de ascuns.

— Dar, așa cum ți-am spus, medicamentele au un efect foarte slab asupra unui Alfa Extrem. Inhibitorul acela nu putea decât să-i diminueze mirosul pentru o vreme. Probabil de aceea nici tu n-ai avut prea multe motive să bănuiești ceva.

Mi-am amintit de momentul în care Kamar aproape m-a atacat. Era limpede că medicamentul nu a reușit să-i țină starea sub control. Și atunci eram surprins de reapariția bruscă a mirosului lui dulce.

Când am tăcut eu, a tăcut și Steward. Palmele mi-au transpirat în poală și, fără să-mi dau seama, mi le ștergeam pe coapse. Cu cât aflam mai multe, cu atât simțeam că nu mai aveam decât o singură alegere. M-am gândit la ea tot timpul, dar până atunci nu am avut curajul s-o spun cu voce tare. În cele din urmă, am întrebat:

— Steward… tu poți intra la palat, aşa e? Tocmai de acolo ai venit?

— Yohan, nici să nu te gândești.

Steward a clătinat imediat din cap, de parcă încerca să-mi taie gândul înainte să-l duc mai departe. Dar eu eram disperat.

— Îmi pare rău, dar n-am pe nimeni altcineva la care să apelez…

— Yohan, chiar și așa, e imposibil.

Mi-a prins mâna peste masă, încercând parcă să mă liniștească.

— Vrei să afli dacă el este prințul moștenitor, aşa e? Nu. Renunță. Nu poți face asta.

— De ce?

Am întrebat cu înfrigurare.

— De ce n-aș putea? Dacă este Kamar, trebuie să-l văd. Trebuie să aflu de ce nu s-a mai întors la mine și ce i s-a întâmplat.

— Yohan.

Și-a mușcat buza, apoi a continuat aproape ca într-un oftat.

— Chiar dacă ar fi el, cum ai putea dovedi asta dacă te-ar respinge? Poate fi pur și simplu un om care seamănă izbitor cu el. Se spune că fiecare om are undeva în lume câteva sosii.

Am tras adânc aer în piept înainte să-i răspund.

— Există o cale.

Văzându-l cum s-a încruntat, i-am dezvăluit pentru prima dată:

— Kamar are o cicatrice.

Expresia lui Steward s-a schimbat. L-am privit și am continuat.

— A rămas de la rana pe care o avea la umăr când ne-am întâlnit. Dacă te uiți, se vede.

— Yohan.

Steward s-a uitat neliniștit în jur, apoi s-a aplecat spre mine și și-a coborât și mai mult vocea.

— Gândește-te bine la ce spui. Dacă are o cicatrice pe trup, nu poate deveni rege.

Am încremenit. Nu m-am așteptat la așa ceva. Steward mi-a întâlnit privirea și a continuat.

— Regele este considerat reprezentantul lui Allah, iar trupul lui trebuie să fie fără cusur. Înțelegi? Dacă Kamar… te-a părăsit de bunăvoie…

Steward vorbea cu greu, de parcă nici lui nu-i plăcea ce urma să spună.

— Nu te va ierta dacă îi pui în pericol viitorul. Acum are sprijinul poporului și nimeni nu i se împotrivește. Pentru cineva aflat în poziția lui, ar fi foarte ușor să te determine să dispari. Înțelegi?

— Dar…

Mi-am ținut lacrimile în frâu și am vorbit cu greu.

— Kamar nu m-ar… abandona niciodată.

— Vorbim despre un om care ar putea deveni rege. Crezi că ar renunța la tot ca să trăiască ascuns aici cu tine? Yohan, trebuie să privești lucrurile așa cum sunt.

Steward vorbea dur, încercând să mă determin să înțeleg.

— Familia regală își justifică statutul prin faptul că membrii ei sunt considerați aleșii lui Allah, iar faptul că sunt Alfa Extrem este văzut ca o dovadă a acestui lucru. Dintre ei, cel considerat cel mai potrivit ajunge rege. Înțelegi ce înseamnă asta, Yohan? Asta este poziția prințului moștenitor acum. Despre Alfa Extrem se spune că își țin emoțiile sub un control strict și că, atunci când interesul lor o cere, pot înlătura fără ezitare ceea ce le stă în cale. Cât timp nu-și amintea cine este, e posibil să se fi purtat altfel cu tine. Dar dacă și-a recăpătat memoria și viața de dinainte, tu ai putea fi pentru el doar o problemă.

— Și totuși…

Atât am reușit să spun.

— Vreau să-l mai văd o dată pe Kamar…

“Yohan.”

Vocea lui, rostindu-mi numele, mi-a răsunat în minte. Brațele puternice care mă cuprindeau în fiecare seară, buzele lui calde, felul în care mă privea. Cât de mult, cât de mult…

Cât de mult îl iubeam.

— Poate chiar este doar cineva care seamănă cu el.

Era ultimul avertisment al lui Steward.

— Iar dacă e așa, riști să-ți pierzi viața fără niciun rost. Înțelegi?

Am dat din cap. Hotărârea mea era deja luată. Steward s-a încruntat când m-a văzut.

— Chiar dacă încerc să te opresc, tot o să faci asta, aşa e?

În loc să-i răspund, mi-am coborât privirea și am întors capul. După o lungă tăcere, a oftat.

— Atunci facem așa. Te prezint drept asistentul meu și te duc la palat. O să caut o ocazie în care să-l poți vedea pe prinț.

— Da!

Mi-am ridicat capul și am răspuns fără să-mi dau seama cât de repede. Steward și-a înăsprit imediat glasul.

— Dar promite-mi un lucru. Dacă te convingi că nu este Kamar, pleci imediat din palat. Și cât timp suntem acolo, nu te îndepărtezi de mine.

— Promit. Jur.

— Nu prea am încredere în jurăminte…

A lăsat fraza neterminată, a oftat din nou și s-a ridicat.

— Plecăm mâine dimineață devreme. Pregătește-te. Îl iei și pe Rikal, aşa e?

— Da, desigur.

Am dat imediat din cap. Mi-a urat noapte bună și s-a întors în camera lui. Rămas singur, am clipit în liniștea încăperii. Am scos pliantul pe care l-am ascuns și m-am uitat din nou la chipul din fotografie. Puteau doi oameni să semene chiar atât de mult?

“Nu există nicio îndoială. Este Kamar.”

Am rămas cu privirea ațintită asupra fotografiei în care el privea drept spre aparat. Lacrimile mi-au umplut ochii și au început să-mi curgă pe obraji, dar n-am avut puterea să le șterg. Până în zori am plâns în tăcere, strângând pliantul la piept.