– Ce vrei să spui?

Cassian a vorbit cu un zâmbet ruşinat, dar marchizul scutură încet din cap.

– Nu e nevoie să ascunzi asta. La vârsta mea, sunt lucruri pe care le poți vedea fără să fie spuse.

Şi-a mângâiat barba îngrijită și a continuat:

– Desigur, înțeleg de ce ai vrea să ții asta ascuns. Băiatul acela e un Omega, nu-i așa?

– Poftim?!

Luat complet prin surprindere, reacția lui Cassian nu a determinat decât să adâncească neînțelegerea marchizului.

– Era evident dintr-o privire.

Marchizul râse din toată inima, vizibil amuzat, în timp ce Cassian nu putea decât să se simtă din ce în ce mai agitat. A încercat să explice că nu era așa, dar marchizul nu i-a dat ocazia.

– Nu se poate ca un băiat atât de chipeş să fie un Beta banal. Fiul meu a spus că nu a putut detecta niciun miros de feromoni, așa că probabil ia inhibitori, nu-i așa? Probabil ai vrut să-i ții la distanță pe acei Alfa care se învârt în jurul lui ca muștele – dar cu fața aia, chiar și Beta s-ar îndrăgosti nebunește de el. Dacă nu-l închizi acasă, n-o să ai niciun moment de liniște.

– Marchize, asta nu e…

– Știu, știu. Desigur că o să spui că nu e nimic special.

Deși a dat din cap în timp ce spunea asta, expresia lui arăta exact contrariul. Aplecându-se în față, şi-a coborât vocea conspirativ, ca și cum ar fi împărtășit un secret.

– Ducele pare să nu știe încă, dar n-ar fi bine ca un străin ca mine să-și dea seama primul, nu-i așa? Chiar și la vârsta mea, încă mai am un simț pentru astfel de lucruri. Nu-ți face griji, – nu știu nimic. Absolut nimic.

– Marchize, nu e vorba de asta.

Cassian a vorbit cu insistență. Simțea o disperare tot mai mare de a corecta neînțelegerea înainte ca asta să se agraveze și mai mult – dar marchizul s-a mulțumit să dea din cap, de parcă ar fi înțeles deja totul, și a continuat pe cont propriu.

– Dar ești destul de nedrept. Știi cât de îngrijorați erau ducele și ducesa, spunând că ai stat singur de mult prea mult timp? Și toate astea în timp ce ai avut un băiat atât de adorabil alături de tine. Chiar dacă e băiat, dacă e un Omega, nu există nicio îngrijorare cu privire la continuarea liniei familiei, nu-i așa? Nu-ți face atâtea griji – prezintă-l ducelui cât mai curând. Sunt sigur că vor fi încântați. Îți garantez.

Încurajarea aceea nu l-a ajutat deloc.

Pentru prima dată după multă vreme, Cassian simți cum îl apucă o durere de cap pulsatilă. Își apăsă o mână pe frunte.

– Mulțumesc, marchize, dar nu este cazul. Băiatul acela – nu, copilul acela – este pur și simplu o rudă a unei cunoștințe. Asta este tot, cu adevărat.

– Desigur. Știu.

– Este adevărul.

– Știu că așa este.

– Vorbesc serios.

– Știu că vorbeşti serios.

La final, Cassian scrâșnea din dinți. Abia atunci zâmbetul amuzat al marchizului a început să piară.

– Ce vrei să spui? Adică nu ai o relație cu băiatul acela?

– Am spus-o de mai multe ori. E copilul unui cunoscut și m-am gândit pur și simplu că ar fi o ocazie bună să-i ofer puțină experiență. Regret profund cum au evoluat lucrurile. Dar, , această neînțelegere e destul de problematică.

Confruntat cu o negare atât de dură, marchizul i-a cercetat chipul suspicios. Văzând expresia rigidă și tensiunea din maxilarul lui Cassian, şi-a mângâiat bărbia gânditor și a întrebat din nou:

– Chiar nu ai nicio legătură cu băiatul acela?

– Niciuna, absolut deloc.

– Așa stau lucrurile?

Primind din nou același răspuns, marchizul mormăi dezamăgit:

– Se pare că băiatul simte altfel. Ce păcat.

La acea remarcă imprevizibilă, Cassian s-a încruntat.

– Dacă îmi permiteți să întreb, ce vreți să spuneți?

Dacă se gândea, ceva nu era bine. Chiar dacă era neobișnuit pentru Cassian – care participase întotdeauna singur la petreceri – să apară cu un partener, era excesiv ca să tragă astfel de concluzii doar pe baza acestui fapt. Mai ales pentru cineva atât de experimentat precum acest marchiz.

– S-a întâmplat ceva la petrecere şi nu știu?

La auzul acestor cuvinte, marchizul păru pentru o clipă surprins, apoi dădu din cap, ca și cum ar fi avut sens.

– Tu nu erai acolo. Să-ți lași partenerul singur în felul acela – era destul de nepoliticos.

– Îmi cer scuze.

– Nu trebuie să-ţi ceri scuze faţă de mine.

În timp ce Cassian şi-a coborât privirea, marchizul i-a atras atenția asupra acestui lucru cu severitate. Faptul că l-a lăsat pe Bliss singur era deja ceva ce Cassian regreta profund. Chiar și fără să fie certat, s-a învinovățit destul.

Dar oare era ceva mai mult decât atât?

– Chiar nu știi de ce băiatul acela s-a înfuriat atât de tare și a făcut o asemenea scenă?

Întrebarea bruscă l-a determinat pe Cassian să tresară.

Firește, el a presupus că Bliss a provocat pur și simplu o tulburare din cauza beției.

De parcă i-ar fi citit gândurile, marchizul a dat din cap.

– Ei bine, presupun că da. Dacă ai fi știut, nu ai fi venit aici să-ți ceri scuze – ai fi venit, dimpotrivă, așteptând să primești scuze.

La ce voia să ajungă, mai exact?

Neliniștit și confuz, Cassian așteptă explicația.

– Cu siguranță nu l-ai certat pe băiat fără să știi măcar motivul? Sper că nu ești atât de nechibzuit.

La această ceartă dură, Cassian s-a grăbit să nege.

– Nu. Era nevoie să mă ocup de urmările petrecerii încă de dimineață devreme, așa că n-am avut ocazia să fac asta.

Marchizul i-a studiat chipul pentru o clipă, ca și cum ar fi verificat adevărul, apoi a dat din cap și şi-a relaxat expresia.

– Atunci e bine. Ce ușurare.

– Marchize, ai putea să-mi spui acum motivul, te rog? Chiar nu pot să înțeleg.

Acum, aproape implorând, Cassian a auzit în sfârșit explicația.

– Nu tocmai ți-a spus nepotul meu? Băiatul acela i-a auzit pe acei bărbaţi vorbind urât despre tine şi de aceea s-a înfuriat atât de tare.

Desigur că a auzit asta. Dar tot nu reușea să vadă legătura.

Văzându-l cum se încrunta, marchizul oftă.

– Doamne, cât de prost poți să fii! Bietul băiat probabil că ardea de furie din cauza ta. Gândește-te: lăsat singur la o petrecere atât de necunoscută, cât de singur și de speriat era. Și apoi, în timp ce tremura de frică, un grup de bărbați mai mari decât el – niște străini – s-au adunat și au început să te ironizeze. Auzind asta, și-a pierdut cumpătul și s-a năpustit asupra lor. Nu asta s-a întâmplat? Ce curajos – și ce trist. Să lupți pentru onoarea unui bărbat care nici măcar nu-i înțelege sentimentele. Dacă era acolo un poet, ar fi scris versuri în lauda acelui băiat. N-am mai fost atât de mișcat de aproape cincizeci de ani. Inima a bătut ca la un tânăr!

La auzul acestor cuvinte, ochii lui Cassian s-au mărit.

Nu – nu putea fi adevărat.

Bliss pur și simplu s-a îmbătat și a făcut o scenă. Atât. Și totuși, cumva, lucrurile au ajuns în acest punct.

Dar, chiar și așa, nu putea nega categoric interpretarea marchizului. Datorită acestei neînțelegeri, situația era rezolvată mult mai ușor decât s-a așteptat. Dacă adevărul ar fi ieșit la iveală – că totul era doar o încurcătură provocată de beție – nu ar fi existat nicio cale de a stăpâni consecințele.

Și, sincer, nu era ca și cum neînțelegerea ar fi provocat vreun rău.

Poate… ar fi mai bine să tacă și să lase lucrurile aşa.

Oricum, Bliss nu avea de gând să rămână pentru totdeauna. În cele din urmă, el urma să plece, iar când va veni momentul acela, Cassian ar putea pur și simplu să spună că drumurile lor s-au despărțit. Marchizul nu-l va mai vedea niciodată.

– Deci asta… s-a întâmplat…

Forțându-se să zâmbească, Cassian a încercat să intre în joc. Un firicel de sudoare rece îi curgea pe spate, dar s-a forțat să răspundă.

– Nu mi-am dat seama. Că Blair ar putea gândi așa despre mine…

– Aşa e! Nu m-am așteptat niciodată să fii atât de încet la minte. Cât de mult trebuie să fi suferit băiatul acela.

Clătinând din cap, marchizul şi-a strâns ochii și s-a aplecat spre el, vorbind în șoaptă, cu un ton conspirativ.

– Deci… ce părere ai despre el? Fii sincer. Băiatul nu ţi-e indiferent, aşa e?

Era nevoie să fie prudent.

Ochii marchizului erau plini de așteptare și înflăcărare. În clipa în care ar fi spus “nu”, bărbatul era cu siguranță furios – iar Cassian nu-și permitea să-l ofenseze.

– Nu… da.

– Ce-ai spus?

Adevărul i-a scăpat pentru o clipă înainte să se corecteze în grabă, dar suspiciunea deja i-a brăzdat fruntea marchizului.

Reținându-și un geamăt, Cassian a rostit cu greu cuvintele.

– Ceea ce ați spus este corect, markize. Mie… chiar… îmi place de Blair.

Nu s-a putut hotărî să o spună clar, dar marchizul a acceptat fără să pună întrebări.

– Așa cum bănuiam! Știam eu. Incerci să mă înşeli… mai ai mult de parcurs. Nu mă poți păcăli!

Dând capul pe spate, marchizul a izbucnit într-un râs tunător.

Tot ce a putut face Cassian era să-i răspundă cu un zâmbet forțat și tensionat, cu fața, puţin strâmbă.