Nathaniel ridică brusc capul, privind într-o singură direcție. Un sunet ciudat tocmai îi trecuse pe lângă urechi. Strânse ochii, își ținu respirația și ascultă cu atenție, dar singurul răspuns era tăcerea nopții. După un moment de gândire, a rămas nemișcat pe pat.

– Ah…

Neauzind nimic altceva, Nathaniel oftă ușor. Puse jos teancul de documente pe care îl examina, luă bastonul de lângă el și se ridică în picioare. Era nevoie să plece. Deși știa că nu avea rost să verifice dacă şi Chrissy dormea profund, ieși din cameră și se îndreptă pe holul întunecat.

Casa era straniu de tăcută. În liniște, doar pocniturile ritmice ale bastonului său răsunau la fiecare pas. Aflat în fața ușii lui Chrissy, a simțit instinctiv nevoia să bată la ușă, dar s-a oprit. Oricum, el dormea adânc; era inutil să bată. Nathaniel și-a coborât mâna și a răsucit ușor mânerul ușii. Balamalele au scârțâit, un sunet înfiorător în miezul nopții. A ezitat o clipă înainte de a intra în cameră. Încă sprijinindu-se de baston, se îndreptă spre pat, gândindu-se că făcea ceva inutil. Cine ar fi putut trece de acest sistem strict de securitate? Era un efort zadarnic.

Dar înainte ca zâmbetul amar să-i dispară de pe buze…

Ce se întâmplă aici?

Nathaniel se încruntă, uimit de realitate. Patul era gol. Pentru o clipă, crezu că-l înseală privirea. Închise ochii și îi deschise din nou, dar pătura netedă a rămas neschimbată. Realizând că nu era un vis, Nathaniel începu să caute în întuneric. Niciun semn de viață. Privirea lui străbătu încet fiecare colț: măsuța de cafea, canapeaua, vitrina… și se opri acolo.

Dulapuri încastrate.

Nathaniel se uită fix la ușa închisă. Totuși, nu se auzea niciun sunet. Era ca și cum era singura persoană din încăpere.

Dar era sigur. Era acolo. Acolo unde s-ar fi putut ascunde prada care tremura și era îngrozită.

Nathaniel a pornit. La fiecare pas, bastonul său lovea podeaua. Ritmul era la fel de constant ca ticăitul unui ceas, rupând tăcerea. Un pas, apoi altul.

Oprindu-se în fața dulapului încastrat, Nathaniel întinse mâna. Degetele îi atinseră inițial ușor mânerul, apoi se strânseră brusc și deschiseră ușa cu hotărâre.

– Ah!

Se auzi un suspin care sună ca un țipăt. Așa cum se aștepta, Chrissy era acolo. Fața îi era palidă ca a unui mort, tot trupul îi tremura, iar el era ghemuit, cu spatele lipit strâns de interiorul dulapului încastrat.

– Chrissy.

Numele îi scăpă lui Nathaniel de pe buze ca un suspin. Îl găsise pe Chrissy. Dar de ce era aici? Și ce se întâmpla? Aceste întrebări, împreună cu realitatea derutantă, se învârteau în mintea lui.

– Ah…

Respiră ușor și își îndreptă din nou privirea spre Chrissy. Era trecut de miezul nopții. Prea târziu pentru de-a v-ați ascunselea, iar ei nu mai erau la vârsta aceea.

– Ce naiba faci aici? Ieşi de aici! a spus Nathaniel, aplecându-se.

Își întinse mâna ca și cum ar fi vrut să-l tragă afară, dar Chrissy nu se mișcă. Nathaniel se încruntă, observând că expresia lui în întuneric părea ciudată.

– Chrissy.

Era pe punctul de a țipa la el, dar Chrissy tremura, încercând să se ascundă și mai adânc în colțul dulapului. Mai exact, se freca de perete pentru că nu avea unde altundeva să se ascundă. Avea ochii larg deschiși și scutura frenetic din cap:

– Nu, nu vreau.

Auzind acel ton copilăresc, Nathaniel se încruntă inconștient, dar Chrissy îl ignoră, continuând să țipe ca un nebun:

– Nu, nu vreau, nu face asta. Tată, nu vreau…

– Chrissy, revino-ți! Ieși mai întâi de acolo!

Nathaniel a încercat să-l liniștească, dar toate eforturile sale erau în zadar. Chrissy nu mai auzea nimic; gâfâia după aer, mormăind cuvinte fără sens. Nathaniel a decis să-și schimbe abordarea, apucându-l de braț și încercând să-l tragă afară. Dar asta era o greșeală.

– Nu, nu… aaaa!

Se auzi un țipăt sfâșietor, care îl determină pe Nathaniel să încremenească pe loc. Își dădu seama că nu făcuse decât să-l agite și mai mult pe băiat, iar acum era prea târziu. Chrissy își pierduse complet stăpânirea de sine și începu să țipe:

– Nu, nu, nu mă atinge! Ți-am spus să nu o faci! Mamă, mamă… Am greșit, am greșit. Nu face asta. Mi-e atât de frică, atât de frică…

Pentru prima dată în viața lui, Nathaniel se simți dezorientat. Nu numai că era prima dată când se confrunta cu o astfel de situație, dar era și prima dată când nu știa ce să facă.

– Chrissy.

I-a strigat din nou numele, dar asta era tot ce putea face. Ridicând neputincios mâinile, Nathaniel nu putea decât să se uite cum Chrissy țipa și se zbătea într-un acces de nebunie.

– Aaaa! Pleacă de lângă mine, nu vreau! Nu mă atinge! Ți-am spus că nu vreau! Mamă, mamă!

– Chrissy.

– Nu, nu vreau, salvează-mă… Mamă…

Chrissy izbucni în lacrimi.

Liniștea s-a reinstalat, dar nu era o liniște adevărată. Nathaniel a simțit cum o oboseală copleșitoare îl cuprinde, o senzație rară pe care nici măcar ședințele tensionate de judecată care durau toată noaptea nu i-au provocat-o.

– Of…

Respiră adânc, lăsând privirea în jos. Chrissy adormise pe pat. Petele uscate de lacrimi de pe obrajii lui palizi erau captivante. Nathaniel își dădu obosit părul la o parte, dorindu-și un whisky tare care să-i calmeze nervii, dar nu se putea hotărî să plece. Nu dorea să-l lase pe Chrissy singur în cameră. După un moment de ezitare, se lăsă să cadă pe marginea patului.

Acesta dormea încă adânc, probabil pentru că era complet epuizat. Nathaniel se uită la el, iar expresia feței i se înăspri de seriozitate.

E mai bine așa decât să-şi piardă minţile ca înainte.

Era o concluzie perfect rezonabilă, dar, din nu știu ce motiv, tot nu era mulțumit. Lipsea ceva. De ce?

În timp ce se uita încruntat la Chrissy, își aminti brusc ceva.

Poate de aceea.

Știa că băiatul suferise un șoc puternic. În timpul zilei, agitația masca rănile emoționale, dar când se lăsa noaptea, singurătatea trezea fantomele amintirilor. Totul părea atât de evident, cu excepția unui detaliu care îl nedumerea…

Era oare o amintire din acea zi de acum puțin timp?

Șocul l-ar fi putut arunca înapoi în anii în care era cel mai vulnerabil, în momentul în care tatăl lui a împușcat-o pe mama lui. Mai înnebunise o dată înainte…

Totul se potrivește perfect, fără niciun spațiu liber. Da, așa și trebuie să fie. Absolut.

Dar de ce?

Nathaniel îl privi pe Chrissy cu o expresie nedumerită.

De ce am senzația că totuși mai e ceva ascuns aici?

– Of!

Brusc, îl duru o parte a obrazului. Chrissy îl zgâriase pe față în panică. Nathaniel se gândi să aducă trusa de prim ajutor din baie, dar apoi se răzgândi. Decise să nu-și trateze rana și să rămână acolo . Nu dorea să se îndepărteze de lângă Chrissy nici măcar cinci minute.

Ce naiba e asta?

Incapabil să se înțeleagă pe sine însuși, bărbatul se așeză pe marginea patului. Până la răsăritul zorilor, privi în tăcere chipul adormit al lui Chrissy.