Ashley strânse mâna cu care îl ținea pe Koi de umăr, apoi îi dădu drumul. O simplă împingere ușoară era de ajuns ca şi Koi să cadă pe spate pe pat. Genunchii îi erau îndoiți pe jumătate, picioarele îi atârnau peste margine, iar Ashley se aplecă peste el. Cu un genunchi pe saltea, Ashley îl privea pe Koi de sus, cu fața complet inexpresivă – ca o mască.

Koi simți cum îi tremură inima, dar într-un mod diferit. Voia să fugă, dar trupul său nu se mișca. Era ca și cum ar fi devenit un pieton înlemnit pe loc în fața unei mașini care se apropia. Tot ce putea face era să stea întins acolo și să se uite la Ashley.

Privirea lui Ashley a parcurs încet trupul lui Koi. De parcă nu ar fi vrut să rateze nici cea mai mică urmă a ceva lăsat în urmă.

Dar nu era nimic. Îl dezbrăcase complet pe Koi, fără să-i lase nici măcar lenjeria intimă, inspectându-i cu atenție trupul gol — și totuși nu găsise nicio rană nouă.

Ar fi trebuit să se simtă ușurat. Dar nu se simți așa.

Furia lui Ashley își pierduse acum direcția și începuse să se învârtă în spirală, lovind în toate direcțiile.

– A…Ash… a strigat Koi urgent.

În ochii lui Ashley, sclipiri aurii pâlpâiau și se estompau în succesiune rapidă. Koi era gata să sară în picioare și să fugă. Nu era dificil — trebuia doar să-l împingă pe Ashley și să o ia la fugă. Nici măcar nu se gândi dacă Ashley l-ar fi prins imediat, dacă împingerea lui era inutilă sau ce ar fi făcut după aceea dacă ar fi reușit cumva. Nimic din toate astea nu-i trecu prin minte.

Ashley îl apucă strâns de braț pe Koi și îl mușcă cu ferocitate de gât. Durerea ascuțită îl determină pe Koi să țipe fără să vrea.

– Ah! Doare! Mă doare, Ash! Oprește-te!

A țipat iar și iar, dar Ashley nu a răspuns. L-a mușcat pe Koi de umăr, piept, brațe – oriunde putea. De parcă era pe cale să-l devoreze. Koi nu se temuse niciodată atât de mult de el. Ochii aurii ai lui Ashley, care mușcau din trupul palid și tremurător al lui Koi, își pierduseră complet culoarea umană.

Era o perioadă de împerechere?

Koi înghiți reflex, cu gura uscată — dar se înșela. Ashley era complet lucid. Știa exact ce făcea. Și asta era ceea ce înrăutățea lucrurile — ceea ce îl înnebunea.

– De ce…

Ashley ridică privirea, îngropându-și nasul într-una dintre urmele de mușcături pe care le lăsase, în timp ce inspira adânc. Cu o privire amețită, deschise gura.

– De ce nu e nicio reacție?

Nu putea să înțeleagă. Umpluse camera cu feromoni, dar Koi nu reacționase deloc. Probabil că se diferenţiase — așa că de ce nu era afectat? De ce nu răspunde la feromonii mei? De ce?

– Este pentru că…

Koi înghiți din nou. Realizând ce voia să spună Ashley, recunoscând privirea din ochii lui care își schimbaseră culoarea, vorbi cu dificultate.

– Sunt… un Beta. Îmi pare rău.

Ashley râse uimit. Nu se putea. Atunci – era cu siguranță un uter. Era sigur că şi copilul său era în pântecele lui Koi.

Dar acum spunea că nu era? Că totul era o greșeală?

– Nu mă minți! a mormăit Ashley printre dinții strânși.

Apoi, dezvelindu-i, îl mușcă pe Koi de lobul urechii.

– Ah!

Un țipăt cum şi Koi nu mai scosese niciodată îi izbucni din gură. Ashley îl mușcase peste tot și înainte, dar de data asta durerea determină ca totul să se întunece. Pielea moale se rupse repede, sângele curgând. Koi se zbătu, încercând în cele din urmă să-l împingă pe Ashley, dar Ashley nu se clinti și continuă să-i muște și să-i sugă urechea.

Când în sfârșit își ridică privirea, inima lui Ashley se prăbuși sub o încurcătură de devastare și disperare.

– Semnul… a mormăit el ca un om care pierduse totul.

– Nu e niciun semn…

Koi îl privi cu ochii mari, incapabil să înțeleagă ce se întâmplase. Dar ochii lui Ashley erau încă fixați pe ureche. Sângele curgea din ea — dar era doar o rană. Nu un marcaj.

– Au! Mă doare! Oprește-te, oprește-te, te rog, oprește-te!

Koi continua să țipe, dar Ashley mușcă urechea din nou, iar și iar. Totuși, rezultatul era același. Nu apăru niciun marcaj. Tot ce a rămas era urechea distrusă a lui Koi și fața lui brăzdată de lacrimi.

– Ah…

Ashley a scos un suspin scurt, mai mult un oftat decât altceva. Aproape că voia să râdă de absurditate.

Koi nu a reacționat niciodată la feromonii mei.

Un adevăr uitat i-a revenit brusc în mintea goală. Din momentul în care Ashley s-a diferenţiat, Koi era expus la feromonii lui de mai multe ori. Și de fiecare dată, rezultatul era același. Koi nu a reacționat niciodată. Nici măcar o dată.

Și asta nu era tot. Încă de mai devreme, Ashley nu reușise să simtă niciun miros de la Koi. Îl mirosise în repetate rânduri, își îngropase nasul cu totul în trupul lui Koi — dar nu se simțea niciun miros de feromoni. Doar cea mai slabă urmă de piele și mirosul dulce de feromoni pe care Ashley însuși îl eliberase. Această realizare îl înnebunise.

Dar știu că l-am mirosit înainte.

În pragul panicii, și-a amintit.

Era mereu acolo – mirosul tău.

Acel feromon care mă atrage spre tine.

Ashley simțea că e pe cale să-și piardă mințile.

Atunci de ce nu mai simt nimic acum? Eu sunt cel nebun? Visez? Ce naiba se întâmplă?

– Ash…

Koi a vorbit cu voce tremurătoare. Ashley, respirând greu, a privit încet în jos. Koi îl privea cu o față palidă ca moartea. Un suspin i-a ieșit din gură lui Ashley. Abia atunci și-a dat seama pe deplin ce tocmai făcuse.

Trupul lui Koi era acoperit de vânătăi și urme de mușcături de toate mărimile. Toate lăsate de el. Dacă ar fi apărut vreuna nouă, ar fi știut – desigur că ar fi știut. Ashley își amintea fiecare mic detaliu despre Koi.

Da, știa totul.

Chiar și acei ochi, plini de teamă, se gândi Ashley – iar amintirea pe care i-o trezi îi provocă dezgust.

Aceiași ochi pe care Koi îi folosea când se uita la tatăl său.

– Ah…

Ashley oftă din nou. Voia să râdă, dar fața i se strâmbă de parcă era pe punctul de a izbucni în plâns. Văzând acea expresie, inima lui Koi se strânse. Ashley nu plângea niciodată, și totuși Koi nu știa ce să facă. Își întinse ambele brațe.

– E în regulă, Ash. Sunt bine… Nu mă doare, serios.

Încercând cu disperare să-l calmeze, Koi repetă cuvintele iar și iar. Și asta nu provocă decât să-l determine pe Ashley să se simtă și mai dramatic. Chiar dacă el l-a adus pe Koi la starea asta, acesta încă încerca să-l mângâie. Când, de fapt, Ashley era cel care ar fi trebuit să-și ceară scuze.

– Te iubesc.

După o lungă pauză, Ashley a vorbit în sfârșit, cu vocea răgușită și joasă, șoptindu-i lui Koi la ureche. Koi a încremenit, apoi l-a strâns puternic în brațe și i-a răspuns:

– Și eu te iubesc. Ești singurul pentru mine.

Vocea lui tremura de disperare.

– Nu s-a întâmplat nimic. N-aș face niciodată așa ceva cu altcineva. Singura persoană pe care o iubesc ești tu… Te rog, crede-mă.

Te rog, adăugă Koi, iar Ashley mormăi cu o voce lipsită de orice putere:

– Te cred.

Vocea lui era încă slabă și goală.

– Nu mă îndoiesc că mă iubești.

Dar Koi se simțea și mai neliniștit. Ashley a spus că îl iubește, că nu se îndoia de sinceritatea lui Koi – a spus-o de nenumărate ori. Atunci de ce se simțea așa? Nu era la fel ca înainte.

Ce s-a schimbat?

Apoi, de undeva din adâncul minții sale, se auzi o altă voce. Acum sunteți amândoi adulți. Ați împărtășit totul. Koi încercă să se liniștească.

Dar fisura se formase deja în inima lui. Expresia lui Ashley i se întipărise în memorie, lipită ca ceva care se agăța de cornea lui. În timp ce îl ținea încă strâns pe Ashley, Koi deschise gura cu dificultate.

– Îmi pare rău… că sunt un Beta.

Indiferent cât de mult feromon ar fi eliberat Ashley, era inutil. Teama că acest lucru ar putea distruge din nou relația lor îl umplu pe Koi de o disperare neputincioasă.

– Aș fi vrut să mă fi diferenţiat ca tine.

– Nu, Koi.

Ashley răspunse fără ezitare la mormăitul plin de tristețe.

– Nu contează pentru mine dacă ești Beta sau Omega. Sincer, dacă ești Beta, e chiar mai bine.

Koi ezită, apoi întrebă:

– Serios?

– Da, a răspuns Ashley scurt.

– Nu am nevoie de feromoni Omega, a mormăit el, de parcă și-ar fi făcut o promisiune lui însuși. Ca și cum ar fi vrut să-l liniștească, Ashley îl îmbrățișă strâns pe Koi și inspiră adânc.

Totuși, nu simțea niciun miros provenind de la Koi.