Koi simți că Ashley uitase să spună ceva important, așa că își ascuți auzul, așteptând ce urma să vină. Dar Ashley nu spuse nimic. Trecură ce i se păru a fi o veșnicie — deși, în realitate, trecuseră abia cinci minute — înainte ca Ashley să deschidă în sfârșit gura.

– Urechile tale nu se mai mișcă?

– Poftim?

Koi își duse instinctiv mâna la urechi la auzul întrebării imprevizibile. Simțea privirea lui Ashley încă ațintită asupra lor și se înroși de rușine.

– Am corectat asta. Nu mai tremură ocazional decât dacă le mișc intenționat.

Ashley nu a spus nimic, continuând pur și simplu să-l privească fix. Koi îi zâmbi ruşinat lui Ashley și se grăbi să explice.

– E ciudat, știi? Să ai urechile care se mișcă. Nu era ușor să scap de obiceiul ăsta, dar m-am străduit și, în cele din urmă, s-a oprit.

El râse, dar Ashley nu. Încă fixat pe urechile lui Koi, Ashley mormăi în barbă.

– Nu s-au mișcat la întâmplare.

Koi își coborî privirea, jucându-se nervos cu urechile. Ashley avea dreptate. Dacă vechiul obicei ar fi rămas, urechile lui Koi ar fi început să se miște frenetic în clipa în care l-ar fi revăzut. Inima îi bătea cu putere de bucurie când s-au reîntâlnit.

Dar acum era bucuros că renunțase la acel obicei. Nu mai erau copii. A-și arăta emoțiile în felul acela l-ar fi determinat pe Ashley să se simtă incomod. Koi hotărâse să se apropie de el calm și cu maturitate — voia un nou început.

Nu îndrăznise niciodată să-și dorească mai mult de atât. Ce își dorise Koi se împlinise deja: să-l revadă pe Ashley. Asta era suficient. Așa că întoarcerea în Vest părea cea mai bună decizie. Și totuși, oamenii erau lacomi. Koi a decis să-și acorde puțin mai mult timp. La urma urmei, ce altceva îi mai rămăsese în viață, în afară de sentimentele pe care le nutrea pentru Ashley?

– Hei, Ash…

– De ce ai venit aici?

Tocmai când şi Koi își adunase în sfârșit curajul să vorbească, Ashley îl întrerupse. Sprâncenele lui încruntate și tonul rece îl determinară pe Koi să înghită în sec.

– Eu…

A lăsat capul în jos.

– Doream să te văd.

Cuvintele îi ieșiră încet, lipsite de orice încredere. Koi simți brusc nevoia să fugă. Ura faptul că s-ar fi putut să-l rănească din nou pe Ashley doar prin faptul că apăruse așa. Reținându-și acel impuls, se forță să continue.

– Pur și simplu… mi-era dor de tine. Atât.

Șoapta lui era abia audibilă. Ashley îi rosti numele.

– Koi.

– D…Da.

Surprins, Koi ridică privirea — și se trezi imediat în fața privirii ascuțite, de culoare violet, a lui Ashley. Asta îl străbătu, iar el încremeni. Ashley strânse ochii.

– Credeai că o să mă bucur că te văd?

Koi rămase mut. Nu putea decât să privească cu ochii mari, în timp ce Ashley râdea slab și amar.

– Chiar nu te-ai schimbat. Tot nu gândești.

Se simți de parcă inima i-ar fi căzut pe podea. Palid și zdrobit, Koi se limită să-l privească fix. Mintea i se golise. Tot ce putea auzi în capul lui era vocea lui Ashley, răsunând la nesfârșit.

La revedere, Koi.

Acel ultim rămas-bun îi răsuna în cap. Și apoi, brusc, Koi și-a amintit de un alt motiv pentru care venise până aici. Trebuia să o spună acum. Dacă nu o făcea, s-ar fi putut să nu mai aibă niciodată ocazia.

Dar oare Ashley nu ar fi interpretat-o doar ca pe o scuză?

O altă voce din interior încerca să-l oprească. Rațiunea îl îndemna să tacă, să rămână calm — dar Koi nu putea să-și stăpânească emoția.

– Atunci… Îmi pare foarte rău că te-am dezamăgit.

Era cu ani în urmă, dar scuzele trebuiau rostite. Privirea de pe chipul lui Ashley de atunci – rănit, trădat – îl bântuise pe Koi de atunci. Chiar și acum, cu Ashley tratându-l atât de rece, Koi încă vedea acea versiune mai tânără a lui Ashley în mintea lui.

– Întotdeauna am vrut să-mi cer scuze… pentru că nu te-am ales în acea zi.

Fiecare cuvânt parcă îi sfâșia gâtul. Voia să înghită un pahar cu apă pentru a-și alina durerea, dar a îndurat-o și a terminat de vorbit.

Ashley își sprijinise bărbia în mână și se uita pur și simplu la el. Era imposibil să-și dea seama la ce se gândea. Tăcerea se prelungi, iar Koi simți cum nervii îi cedează. Apoi, încet, Ashley vorbi.

– Nu e ușor să-ți lași familia în urmă.

Vocea lui era ușor înăbușită din cauza felului în care își sprijinise bărbia, dar era totuși perfect clară. Ceea ce l-a șocat pe Koi era lipsa de emoție din ea. A clipit, nesigur cum să reacționeze, în timp ce Ashley a continuat, nemișcat.

– Eram nişte copii. Imprudenți. Presupun că n-ai avut de ales. Să lași în urmă un membru al familiei bolnav… Majoritatea oamenilor n-ar fi în stare să facă asta.

Koi era uimit. Ashley vorbea de parcă ar fi înțeles. Koi ezită, neștiind cum să răspundă. Ashley zâmbi și adăugă sec:

– Nu că aș înțelege.

Koi nu știa ce să spună. Ashley nu spusese nimic greșit. Era rațional, logic și lipsit de vină. Spunea ceea ce ar fi spus oricine altcineva: că erau tineri și că a lăsa un părinte bolnav în urmă era o decizie dificilă.

Dar asta nu însemna că Ashley înțelegea din punct de vedere emoțional. Indiferent dacă părinții lui Ashley erau bolnavi sau nu, el era gata să-i lase în urmă fără ezitare. Îl alesese pe Koi, de parcă era cel mai natural lucru din lume. Gândindu-se la asta, Koi își dădu seama că poate acest răspuns rece era inevitabil. Poate că dovedea doar cât de diferiți erau cu adevărat.

Se pregătise atât de mult timp pentru această mărturisire, iar acum, se simțea gol. Neștiind ce să spună în continuare, Koi ezită – apoi Ashley, cu o privire indiferentă, luă un cartof prăjit și întrebă:

– Dar tatăl tău? Ce s-a întâmplat?

– Păi… a murit destul de repede… a mai trăit doar câteva luni…

Vocea lui Koi se stinse, iar capul îi căzu în jos. Ashley, calm, răspunse:

– Ar fi trebuit să aștept, aşa e?

Koi nu știa cum să reacționeze. Cum putea cineva să spună așa ceva? Oricum va muri în curând, așteaptă puțin. Nimeni nu putea spune asta – indiferent cât de bolnav era tatăl său, nimeni nu putea prezice viitorul în felul acela. Era ca și cum i-ar fi dorit moartea.

Desigur, Ashley știa deja. Atunci, și acum. El știa că şi Koi nu va putea spune nimic. Totuși, Koi nu s-a putut abține să întrebe:

– Dacă ți-aș fi… cerut să aștepți… m-ai fi așteptat?

Ashley a încetinit ritmul cu care mesteca. L-a privit fix pe Koi, fără să clipească. Apoi a înghițit și a răspuns.

– Nu m-ai rugat.

Koi nu a avut ce să răspundă. A lăsat din nou capul în jos. Tăcerea neplăcută s-a reinstalat. Căuta cu disperare ceva de spus — dar Ashley s-a ridicat brusc, cu nota de plată în mână. Luat prin surprindere, Koi s-a ridicat și el.

– Asta e tot, aşa e?

– A…Ash!

Ashley se îndreptă spre tejghea de parcă era cel mai firesc lucru. Koi se grăbi după el.

– Stai… hei, am spus că plătesc eu.

– E bine aşa.

– Nu, nu e!

Koi îl imploră, împiedicându-l pe Ashley să-și scoată cardul.

– Lasă-mă pe mine. Te rog. Vorbesc serios – îmi permit asta acum. Serios.

Te rog — Koi îl privi disperat. Ashley îl privi fix pentru o clipă, apoi se dădu în tăcere la o parte. Repede, înainte să se răzgândească, Koi scoase din buzunar un teanc de bancnote mototolite și le așeză pe tejghea. Reuși chiar să strângă destul pentru bacșiș. Răsuflând ușurat, se întoarse — și îl văzu pe Ashley ieșind deja pe ușă.

– Ash! Ash!

Koi alergă după el și reuși să-l oprească chiar înainte să urce în mașină.

– Mulțumesc… că ai venit. Nu mi-am imaginat niciodată că o să te mai văd vreodată.

Nu putea lăsa lucrurile să se termine așa. Trebuia să facă un alt plan pentru a se întâlni. În ciuda hotărârii sale, vocea îi tremura de incertitudine.

– Ăăă… îmi pare rău că ți-am cumpărat mâncare ieftină. Data viitoare, te voi duce într-un loc mai bun. Ai vrea… ai vrea să ne mai vedem?

Comentariul lui Ashley despre “burgerii ieftini” îi rămăsese în minte. Dorea să-i cumpere ceva mai bun. Dacă asta putea fi o scuză pentru a-l revedea, o accepta. Privindu-l cu speranță, Koi întrebă încet. Ashley își coborî privirea și răspunse sec.

– Nu știu. Sunt ocupat în weekendul ăsta.

Koi răspunse fără să se gândească.

– O, și eu. Am planuri.

Ashley nu reacționă imediat. În schimb, se încruntă ușor și repetă cuvintele lui Koi.

– Planuri?

Koi dădu din cap sincer.

– Da. Mi-am făcut un prieten aici. Mergem să vedem un film împreună.

– Un prieten băiat? Sună distractiv.

Ashley zâmbi. Koi ezită, apoi îl corectă.

– Păi… Julie e fată…

Zâmbetul dispăru de pe fața lui Ashley.