O vreme, cei doi s-au privit în tăcere. În mijlocul zgomotului și al discuțiilor care umpleau restaurantul, stăteau liniștiți, învăluiți în propria lor atmosferă tăcută.

Ashley era cel care a vorbit primul.

– Ce ai vrut să spui cu asta adineauri?

Expresia lui era încă amețită. Ruşinat de reacție, Koi și-a îndreptat privirea în altă parte. Se simțea din nou ca un copil — și își lăsase garda jos, spunând ceva ce nu ar fi trebuit.

– Nu credeam că-ți vei aminti…

Koi se opri, nesigur dacă ar trebui să se bucure că Ashley încă își amintea lucruri despre el sau să-i pară rău că l-a prins cu garda jos. Dar momentul trecuse deja. Ashley a pus clar totul cap la cap.

– Koi.

Vocea lui era puțin dură când a întrebat:

– Nu ai pus gheață în suc… pentru că nu-ți permiteai?

Înainte de a răspunde, Koi a trebuit să respire adânc. La fel ca atunci, știa că Ashley nu-și putea imagina ce fel de sărăcie era aceea cu adevărat. Era de neînțeles.

– Green Bell nu oferă reumpleri…

Koi a expirat încet, mărturisind în cele din urmă:

– Dacă nu pui gheață, primești mai multă băutură.

Ashley părea complet uimit. Tăcerea se reinstală între ei, iar de data asta dură și mai mult.

– Tu… Tu îmi aduceai mereu medicamente și supă când eram bolnav.

Ashley vorbi din nou, bătând nervos cu degetele în masă.

– Ăia… erau banii tăi de prânz sau ceva de genul ăsta?

Koi nu se așteptase ca el să-și amintească și asta. Nu se putu hotărî să răspundă – făcu doar un mic semn de aprobare din cap. Degetele lui Ashley încremeniră în mijlocul mișcării. Tăcerea neplăcută se reinstală. Cu un suspin și o răsuflare slabă, Ashley spuse în cele din urmă:

– Koi, tatăl tău… nu ți-a dat deloc bani?

Abia se abținu să întrebe. Nu voia să zdrobească și puținul respect de sine care îi mai rămăsese lui Koi. Chiar și asta era deja prea mult. Propriile lui acțiuni neglijente din trecutul îi treceau prin minte ca o peliculă fără sfârșit.

– De ce…

Ashley vorbi cu dinții strânși, abia reușind să-și stăpânească vocea.

– De ce nu mi-ai spus?

Rușinea de a fi luat fără să se gândească gheața lui Koi sau de a-i fi comandat băuturi calde fără să știe de ce îl copleși brusc. O parte din el chiar îi purta pică lui Koi pentru că nu spusese nimic. Dar Koi răspunse încet:

– Pentru că te admiram.

În loc de “Pentru că îmi plăcea de tine”, Koi a ales un alt cuvânt.

– Mi-era teamă… că dacă ai fi știut cât de sărac eram… ai fi început să mă urăști.

Era un fel de teamă pe care Ashley nu o cunoscuse niciodată. Ideea că cineva te-ar putea urî pentru că ești sărac – nu putea să-și dea seama. Mai ales când îi spusese de atâtea ori cât de mult îl plăcea pe Koi. Oare Koi nu l-a crezut niciodată? De ce ar spune așa ceva?

Simțind confuzia lui Ashley, Koi mormăi:

– Pur și simplu… nu voiam să-ți dai seama cât de diferite erau lumile noastre.

Ashley se încruntă, iar Koi zâmbi slab, melancolic.

– Probabil că nu ai înțelege.

Ashley rămase tăcut. Era prea copleșit ca să poată vorbi – fiecare gând din capul lui părea o întrebare stupidă. Așa că tăcerea era cea mai bună alegere.

Din fericire, venirea mâncării le-a oferit o scurtă pauză de la tensiunea neplăcută. Un membru al personalului le-a așezat cheeseburgerii și seturile de cheeseburger dublu în fața lor, apoi s-a îndepărtat repede, lăsându-i din nou singuri. Trecuseră abia trei minute, dar Ashley își recăpătase calmul.

– Când ai venit în Est?

Tonul lui era din nou indiferent și stăpânit, exact ca în seara în care se întâlniseră prima oară. Răceala din vocea lui lăsă un gol în pieptul lui Koi, dar acesta forță un zâmbet și răspunse vesel.

– Au trecut câteva luni. Am văzut-o și pe Elle. Știai? Elle este…

– Reporteră la A-Times. Știu.

Ashley îl întrerupse sec și luă o mușcătură din burgerul său. Koi, uimit pentru o clipă, îi urmă exemplul și începu să mănânce și el.

Se chinuia să găsească ceva de spus, dar nu găsea momentul potrivit. Abia după ce Ashley își termină burgerul reuși Koi să vorbească din nou.

– Păi… mulțumesc că m-ai ajutat. Adică… de unde știai că eu eram acolo? Era weekend, așa că m-am gândit… că o să fii la petrecere… a spus Koi ezitant, fără să se aștepte la prea multe.

Ashley răspunse fără prea mult interes.

– Eram într-o ședință despre un proces. Secretara mea mi-a spus că a sunat poliția.

– Poliția? Cum au…?

Aflând că Nelson mințise, inima lui Koi s-a încălzit instantaneu. Deodată, simți că nimic altceva nu mai conta – dar totuși voia să continue să vorbească alături de Ashley. Așa că întrebă din nou. Ashley rupse un cartof prăjit în două și își șterse degetele unsuroase cu un șervețel de hârtie ieftin.

– Au spus că cineva voia să mă angajeze ca avocat. Mi-au dat o listă cu toate persoanele care erau arestate.

Koi era surprins că secretara îi raportase chiar și asta. Credea că așa ceva era respins din start.

– Stai… chiar ești apropiat de Nelson?

Trecuseră peste zece ani. Orice se putea schimba. Ideea că Ashley ar fi prieten cu cineva ca Nelson era greu de imaginat, dar Koi voia să întrebe, doar ca să fie sigur. Pregătindu-se psihic, a adus în sfârșit vorba – iar Ashley a râs disprețuitor.

– Eu? Cu drogatul ăla?

– Da. Desigur.

În ciuda tonului ironic al lui Ashley, Koi râse ca un idiot. Confirmarea faptului că nu aveau nicio relație îl determină să se simtă ciudat de ușurat. Dar Ashley nu zâmbea. Îl privea pe Koi cu o privire pătrunzătoare.

– De ce ți-ai imagina așa ceva?

Nu o neînțelegere, ci o iluzie.

Cuvântul l-a durut, dar Koi a răspuns sincer.

– Nelson a spus, în celulă, că tu vei fi cel care îl va scoate de acolo.

– Eu? De ce?

Ashley se încruntă și mai tare, iar Koi răspunse cu prudență.

– A spus că ești avocatul lui…

– Ah!

Ashley râse scurt și enervat. Koi tresări și se grăbi să explice.

– Nu știu de ce ar minți așa. Trebuia să știe că se va afla repede… era o minciună, nu-i așa?

– Dacă era  adevărat, chiar crezi că aș sta aici, mâncând hamburgeri ieftini cu tine în acest moment?

Ashley îi răspunse fără milă. Koi simți cum i se înroșește fața și scutură repede din cap.

– Nu, desigur că nu. Doar că… nu-mi dădeam seama de ce ar spune ceva atât de ridicol.

– Evident, voia doar să câștige timp.

Ashley a răspuns fără ezitare.

– Nu era mare lucru. Probabil știa că oricum va fi eliberat până dimineață. Așa că a mințit – s-a gândit că sunt prea ocupat ca să ajung la timp.

– Înțeleg…

Koi dădu încet din cap, amețit. Totuși, nu putea să nu se gândească şi că Nelson avea curaj. El, unul, nu ar fi putut niciodată să inventeze o minciună ca aceea cu atâta încredere.

Dar apoi, ceva i-a trecut prin minte lui Koi – atât de brusc încât ochii i s-au mărit. Ashley a observat și s-a încruntat din nou, întrebându-se clar ce se întâmplă acum. Dar Koi trebuia să se liniștească mai întâi. Ceea ce urma să întrebe necesita mai mult curaj decât să creadă oricare dintre minciunile stupide ale lui Nelson.

– Ash… lista aia… când mi-ai văzut numele… ai venit după mine? Să mă ajuți?

Ashley era pe punctul de a duce un cartof la gură – dar se opri în mijlocul mișcării. Din nou, tăcu. Dar pentru Koi, acea tăcere spunea mai mult decât ar fi putut spune vreodată cuvintele.

Inima îi începu să bată cu putere. Frica ce îl apăsase atâta timp – greutatea – dispăru brusc. Oare… Ashley voia și el să-l vadă? Îi era dor de el? Poate… chiar mai mult decât îi era lui de Ashley?

– Ash…

– Nu-ți face idei greșite.

Koi abia reușise să-i rostească numele când Ashley îl întrerupse cu o voce rece.

Koi încremeni. Ashley îl privi fix de peste masă și continuă.

– Doream doar să fiu sigur. Nu credeam cu adevărat că ai veni până aici…

Se opri în mijlocul propoziției.