Ashley se clătină, luat prin surprindere de amețeala bruscă pe care nu o mai simțise niciodată. Koi, pe care Ashley îl ținea încă strâns în brațe, simți și el că ceva nu era bine. Ridică privirea — și, speriat, întinse repede mâna.

– A… Ash… te simți bine? a întrebat Koi, agitat. Ashley încercă să spună că se simțea bine, dar gura nu i se mișca. Nu era doar gura – întregul său trup se simțea ca de plumb, atât de greu încât nu putea mișca niciun deget.

Ce este asta?

Chiar când se gândea la asta, o durere ascuțită îi străbătu adânc ochii. Ashley înghiți un geamăt și își apăsă ambele mâini peste ochi.

– Ash! a strigat Koi urgent. Ashley își acoperi ochii cu o mână și ridică cealaltă, încercând să-l oprească.

– Mă… simt bine.

– Ash.

– Îmi pare rău, Koi… Vorbim mai târziu.

Cu mare greutate, Ashley a reușit să-și termine fraza, apoi s-a clătinat în timp ce se întorcea să plece. Koi a rămas împietrit, privindu-i spatele, și abia târziu a încercat să-l urmeze — dar Bill l-a zărit primul pe Ashley, iar prietenii lui l-au înconjurat repede.

– Ash, ce s-a întâmplat?

– Ce s-a întâmplat? Ce este?

– Ash, revino-ți!

Înconjurat și dus de grup, nu mai era loc pentru Koi printre ei. Inima îi bătea cu putere de îngrijorare și neliniște în timp ce stătea acolo, putând doar să-i privească dispărând în depărtare.

─ ▪ ─

– Poftim? A plecat mai devreme?

Koi se întâlni cu Bill între ore și îl întrebă despre starea lui Ashley, doar pentru a fi surprins de răspunsul imprevizibil.

Bill scoase un suspin și se scărpină în ceafă.

– Da, starea lui s-a înrăutățit brusc. E ciudat – părea bine când a venit la școală azi-dimineață.

Apoi s-a oprit și s-a corectat.

– Păi, nu arăta prea bine. L-am întrebat chiar dacă s-a întâmplat ceva ieri, pentru că părea cam abătut, dar mi-a spus că nu contează. Nu înțeleg. Tu știi ceva?

– Ăăă, nu…

Koi a dat din cap, nedumerit.

– Nu știu. Chiar nu știu.

Era adevărul. Starea lui Ashley se înrăutățise clar cât timp erau împreună, dar apoi el plecase cu prietenii lui, lăsându-l pe Koi în urmă.

– Deci nici tu nu știi motivul?

La întrebarea lui Bill, Koi dădu din cap. Bill suspină din nou, se întoarse și plecă. Rămas singur, Koi nu avu de ales decât să se îndrepte spre următoarea oră.

Era o oră pe care o avea împreună cu Ashley, dar acesta nu apăruse. Ce se putea întâmpla? Koi era atât de îngrijorat încât nu se putea concentra deloc.

Chiar și după ore, în timp ce echipa de majorete făcea antrenament de rezistență, Koi continua să se gândească la Ashley. Dar nici Bill, nici ceilalți membri ai echipei de hochei nu știau ce se întâmplase după aceea — iar Ashley nu răspundea la telefon.

Nici măcar nu răspunde…

Koi, care încercase să-l sune pentru ultima oară după antrenament, se uita în tăcere la telefon, în timp ce acesta intra pe căsuța vocală.

Rațional vorbind, era mai înțelept să se întoarcă acasă. Pentru Ashley, el era doar un coleg de clasă – nimic mai mult. Nu avea rost să se implice cu forța.

Dar…

Nu putea să nu-și imagineze cum stătea Ashley acolo, vizibil febril, incapabil să-și termine nici măcar supa. Imaginea nu-i ieșea din minte și era de nesuportat.

În cele din urmă, Koi și-a întors bicicleta și s-a îndreptat spre casa lui Ashley.

Trebuie să văd cu ochii mei.

─ ▪ ─

Conacul în care locuia Ashley era complet întunecat – nu era nicio lumină aprinsă nicăieri. Noaptea căzuse deja, iar silueta casei imense se profila ca un fel de fiară monstruoasă. Koi, neliniștit de întunericul pe care nu-l observase înainte, și-a adunat curajul și s-a îndreptat spre ușa din față.

Totul era într-o liniște de mormânt. Liniștea, ceva ce nu observase niciodată când petrecea timp cu Ashley, îi adâncea și mai mult frica. Dar nu s-a întors. A rămas pentru că știa – această întunecime și această liniște erau normale pentru Ashley.

Probabil că e singur acolo în acest moment.

Potrivit lui Ashley, personalul nu era de serviciu la ora aceea. Într-un conac atât de mare, Ashley era complet singur.

Koi își recăpătă echilibrul și păși cu grijă înăuntru, ținând în mână o pungă cu supă cremă, supă de ciuperci și medicamente pentru răceală. Desigur, renunțase la supa de legume.

Ar fi vrut să cumpere ceva mai bun, dar asta era tot ce-și putea permite. Sperând că totuși îi va fi de ajutor, începu să urce scările spre camera lui Ashley. Distanța părea nesfârșită. Dar, în cele din urmă, ajunse.

─ ▪ ─

Cu fiecare respirație sacadată, amețeala se înrăutățea. Ashley zăcea acolo cu ochii închiși, gâfâind. Prietenii lui îl ajutaseră să plece mai devreme și să ajungă acasă, dar de când se prăbușise pe pat, era așa.

Chiar și statul întins îi provoca greață. Ghemuit strâns pe sine, nu se putea mișca – doar respira.

Îi ardea tot trupul. Nu avusese niciodată o febră ca asta, indiferent cât de rău răcise în trecut. Și, pe deasupra, un miros ciudat, dulce, plutea în jurul lui. Ciudat de cunoscut. Îl mai simțise înainte – era sigur de asta. Era același… dar totuși nu chiar.

Cine era?

– Cine…?

– Păi…

De îndată ce amintirea i-a venit în minte, o durere ascuțită i-a străbătut ochii. Ashley și-a cuprins fața cu ambele mâini și a gemut. Simțea că îi arde tot trupul. Febra îl înnebunea, dar, în același timp, un val de letargie i-a cuprins trupul, fiindu-i greu chiar și să ridice un deget.

Un singur gând îi trecu prin minte.

Vreau să eliberez această căldură. Trebuie să o revărs undeva.

Koi.

Ashley șopti numele printre respirații grele și sacadate. Koi. Koi. Koi. Ochii îl dureau, trupul îi ardea până în măduva oaselor, și totuși acel nume continua să se repete în gura lui. Vreau să te țin în brațe. Vreau să te sărut.

Ah, dacă aș putea să te țin în brațe și să revărs tot ce am în tine…

Un suspin adânc îi scăpă, urmat de un geamăt înăbușit. Nu simțise niciodată o dorință atât de intensă. Dacă Koi era în fața lui acum, n-ar fi ezitat. L-ar fi dezbrăcat, l-ar fi lins, l-ar fi supt, i-ar fi marcat fiecare centimetru de piele. Chiar dacă şi Koi ar fi plâns, ar fi tremurat de frică sau l-ar fi implorat să se oprească, el nu s-ar fi oprit.

Tu. Tu. Tu.

Ashley repeta asta iar și iar. Mintea lui era acum plină de un singur lucru.

O să te determin să devii Omega al meu.

– Ash…

Deodată, o voce cunoscută i-a străbătut mintea. Ashley a răsuflat surprins și a ridicat privirea din pat.

Era încă un vis? O halucinație? Era încă pierdut în propria lui iluzie? Nu știa. Nu s-a mișcat. Dar, după o clipă, vocea s-a auzit din nou.

– Ash, sunt  eu, Koi.

În clipa în care și-a dat seama a cui era vocea, mintea lui Ashley s-a golit complet.

– Ash…

Koi ezită în pragul ușii. La fel ca restul conacului, camera era complet întunecată. Doar o strălucire slabă de lumină nocturnă se strecura prin fereastră. Pășind în camera întunecată, Koi îi strigă din nou numele în șoaptă.

– Îmi pare rău că am venit neanunțat. Te-am sunat, dar nu ai răspuns…

Se opri, bâlbâindu-se în cuvintele pe care le pregătise.

– Deci, ăăă… chiar ești bolnav? E iar o răceală? Nu eram sigur, așa că am adus niște supă și medicamente…

Koi se opri și așteptă un răspuns.

Dar Ashley tot nu scotea niciun cuvânt.

Poate că e supărat pe mine.

Koi simți un nod în piept. Dar, odată ajuns acolo, nu putea pur și simplu să plece. Făcu încă un pas înainte.

– Ash… ăăă… e bine dacă vin mai aproape?

Întrebă el blând, dar, din nou, nu primi niciun răspuns. Pas cu pas, Koi se îndreptă spre pat.

“Poate că doarme”, gândi Koi. Data trecută, Ashley era prea amețit de febră ca să-l observe până când îi aduse supa.

Probabil că e foarte bolnav.

Inima îi era îndurerată de compasiune, iar Koi continuă să înainteze. Sub pătură se vedea o umflătură mare – trebuia să fie Ashley, ghemuit sub pături.

Koi intenționa să ridice pătura doar cât să-i vadă fața, poate să încălzească supa după aceea. Dar, sincer… mai mult decât orice, voia doar să-i vadă fața lui Ashley.

Respirând adânc, Koi deschise gura.

– Ash…

Șopti el, întinzându-se ușor după pătură.

Deodată, un braț se întinse brusc și îl trase în față. Koi era trântit cu putere pe pat.

– Ah…!

Țipă surprins și se lovi cu putere de saltea. Când ridică privirea, Ashley era deasupra lui, respirând greu, privindu-l fix.