– Aaah!

Cu un suspin adânc, Koi își întinse spatele după ce aruncă ultimul sac de gunoi. Aruncă o ultimă privire în jurul magazinului, asigurându-se că totul era în ordine, apoi stinse toate luminile. Închizând ușa din exterior, își permise în sfârșit să recunoască – ziua se terminase.

Fără să piardă nicio clipă, aproape că a alergat spre bicicleta sa și a plecat. Mai devreme aruncase o privire peste temă, dar finalizarea ei urma să-i ia timp. Mult timp. Poate chiar o noapte întreagă. Gândul ăsta l-a determinat să pedaleze mai repede. Aerul răcoros al nopții îi tăia obrajii în timp ce gonea pe străzile goale.

Munca lui cu jumătate de normă, pe care o începuse cu nişte luni în urmă, era una simplă. Lucra singur într-un magazin mic, se ocupa de casă, reumplea rafturile și făcea curățenie la închidere. Tehnic vorbind, timpul petrecut măturând și ducând gunoiul ar fi trebuit să fie inclus în salariul lui. Dar șeful lui nu ținea niciodată cont de asta. Nici măcar o dată. Iar Koi, care nu-și putea permite luxul de a-și schimba locul de muncă, n-avea de ales decât să accepte situația.

Până când termina efectiv totul și pleca spre casă, era întotdeauna aproape de miezul nopții. Ceea ce nu îi lăsa aproape deloc timp pentru temele școlare. Enervarea îi strângea pieptul. Strânse din dinți și pedală mai repede. Vântul îi urla în urechi în timp ce gonea prin noapte.

─ ▪ ─

Koi a frânat brusc în fața camionului transformat în casă, aruncând bicicleta fără să stea pe gânduri. A intrat practic în fugă înăuntru. Se spălă rapid, pe jumătate. Apoi direct la birou. În timp ce computerul pornea, s-a oprit o clipă să verifice încă o dată detaliile temei.

Un suspin îi scăpă.

Să citească o operă de literatură latină prestabilită și să scrie un eseu analitic despre ea. Cel puțin terminase deja de citit cartea. Acum, nu mai rămânea decât să scrie.

Și să scrie.

Și iar să scrie.

A pierdut noțiunea timpului. Profesorul Martinez era cunoscut pentru strictețea cu care respecta termenele limită. Chiar mai mult decât calitatea propriu-zisă a lucrării. Și, având în joc bursa și admiterea la facultate, Koi nu-și putea permite să greșească. Degetele îi alunecau pe tastatură, hotărâte, chiar și în timp ce vederea i se încețoșa de oboseală.

Apoi, brusc…

Un zgomot surd de motor se auzi afară.

Tot trupul lui Koi se încordă. Camioneta tatălui său.

La naiba!

Panica îl cuprinse în timp ce apăsă butonul de pornire al monitorului și stinse lampa de birou cu o mișcare rapidă. Se aruncă în pat, trăgându-și pătura peste cap chiar în momentul în care…

Ușa se deschise cu zgomot. Tatăl său intră clătinându-se. Aerul din rulota înghesuită se umplu instantaneu de mirosul de alcool.

Koi strânse mâinile în pumni, palmele îi erau umede de transpirație. Inima îi bătea violent în piept, dar își ținu ochii închiși, respirația regulată.

Putea auzi fiecare mișcare. Sunetul nesigur al cizmelor. O înjurătură mormăită. Un zgomot puternic când ceva era răsturnat. Mai multe înjurături. Apoi – scârțâitul ușii frigiderului. Zgomotul paharelor. Așa cum se aștepta, tatăl său căuta mai mult alcool.

– Ah…

Un geamăt slab. Apoi un zgomot surd când s-a prăbușit pe un scaun. Urmat de sunetul cunoscut al berii băute dintr-o singură înghițitură. Era deja beat criță. Și totuși, continua să bea.

Bine.

Asta însemna că nu va căuta necazuri în seara asta. Încă nişte sticle și va leșina. Atunci Koi putea porni din nou computerul și reuşea să termine lucrarea. Era o rutină pe care o cunoștea prea bine. Tot ce trebuia să facă era să aștepte.

– Aahh…

Tatăl său gemu, apoi… tăcere. Apoi… sforăit.

Koi ezită. Încet, cu precauție, se uită pe sub pătură. La mica masă din bucătărie, tatăl său era prăbușit, cu fața în jos, adormit buștean. Câteva sticle goale se rostogoleau pe podea. Koi expiră în liniște. Apoi, la fel de atent, se strecură din pat.

Se așeză din nou la birou. Verifică ora. 3 dimineața. Dacă ar fi reușit să termine în următoarele două ore, ar fi putut măcar să doarmă puțin. Își forță ochii grei să rămână deschiși și se apucă din nou de scris.

– Ah…

Un zgomot brusc îl determină pe Koi să înlemnească. Ridică brusc capul. Tatăl său încă dormea. Expiră tremurând.

Apoi…

– Miranda…

Lui Koi îi îngheţă sângele în vene.

Pentru o clipă, nu se putu mișca.

Un suspin. Apoi, tăcere. Tatăl său rămase aplecat peste masă, nemișcat. Numele plutea în aer.

Miranda.

Era un nume pe care niciunul dintre ei nu-l rostea. Un nume pe care niciunul dintre ei nu avea voie să-l rostească. Era o rană. O cicatrice. O fantomă care îi bântuia pe amândoi.

Dar tatăl său – beat, inconștient – îl scăpase.

Ce era? O dorință? Un regret? O ranchiună?

Amintirea a ieșit la suprafață – una dintre rarele ocazii în care tatăl său se îmbătase prea tare. Și spusese:

– Dacă n-ai fi semănat atât de mult cu ea…

Koi simți un nod în gât. Strânse din dinți și scutură violent din cap. Nu. Nu acum. Misiunea lui era pe primul loc. Își înăbuși emoțiile care îi sfâșiau pieptul și se forță să se concentreze asupra ecranului.

Avea de lucru.

─ ▪ ─

Koi lucrase toată noaptea ca să-și termine misiunea, dar, în cele din urmă, adormise.

Când a deschis ochii, soarele era deja sus pe cer. Tatăl său era încă prăbușit peste masa din bucătărie, exact acolo unde leșinase cu o seară înainte.

Panica l-a trezit brusc. A sărit din pat, și-a stropit puțin fața cu apă, și-a luat geanta și a ieșit în fugă pe ușă.

În timp ce pedala cu toată puterea, a observat ceva ciudat: erau mult mai puține mașini aliniate decât de obicei.

Era terminat.

Cu picioarele arzând, a alergat prin campus ca un nebun. Desigur, clădirea unde avea primul curs trebuia să fie cea mai îndepărtată. Singurul aspect pozitiv era că nu trebuia să se oprească la dulapul său – avea toate materialele în geantă.

A deschis ușa cu putere, gâfâind.

Profesorul Martinez s-a întors imediat spre el.

Koi ezită, cercetând sala. Se îndreptă spre locul lui firesc, dar înlemni.

Altcineva stătea acolo.

Se mai întâmplase și înainte, dar tocmai azi?

În timp ce se uita neliniștit în jur după un alt loc liber, privirea i s-a întâlnit cu cea a lui Ashley Miller.

Băiatul i-a zâmbit.

Koi simți un nod în stomac.

Mai rămăsese un singur loc liber – chiar în spatele lui Ashley.

Ashley părea la fel de vesel ca întotdeauna, afișându-și zâmbetul strălucitor și natural ca de obicei, dar Koi nu era în stare să i-l întoarcă.

Se uită încă o dată în jur, pentru orice eventualitate, dar nu avea cum să scape.

– Ai de gând să stai acolo toată ziua? Ia loc.

Vocea profesorului Martinez nu lăsa loc de discuții.

Koi ezită doar o clipă înainte de a se îndrepta cu pași greoi spre scaunul gol. Măcar își aminti să ia fișa de la profesor înainte de a se așeza și de a-și pune geanta pe podea.

Ora a reînceput imediat.

Cu un suspin de resemnare, Koi își deschise geanta, scoase stiloul și, în sfârșit, privi în față… doar pentru a se lovi de un zid enorm și de neclintit.

Spatele lui Ashley Miller.

De ce? Cum? Din ce motiv?

Oricât de mult își întindea gâtul, nu putea vedea dincolo de el.

Poate era doar în mintea lui, dar chiar și vocea profesorului părea înăbușită, de parcă se chinuia să ajungă dincolo de această barieră impenetrabilă.

“Deci acum chiar și calea unui simplu civil ca mine este blocată de puternicul Ashley Miller?”

Koi a petrecut întreaga prelegere furios, privind cu ură spre spatele larg al lui Ashley.

Desigur, Ashley nu a observat nimic.

─ ▪ ─

– Connor Niles, rămâi puțin după oră.

Ora s-a terminat, iar studenții au ieșit în șir indian. Koi era pe punctul de a se strecura afară când profesorul Martinez l-a strigat pe nume.

S-a oprit, aruncând o privire către elevii care plecau, înainte de a se apropia încet de podiumul unde el stătea și aștepta.

El îl privi cu o expresie îngrijorată înainte de a vorbi.

– Știi de ce te-am chemat?

Koi ezită, apoi scutură din cap.

– Păi… pentru că am întârziat?

Dacă era pe cale să-l certe pentru că întârziase, el intenționa să-i explice că stătuse treaz toată noaptea lucrând la temă. Poate — doar poate — îl va lăsa în pace.

Dar expresia lui Martinez deveni și mai serioasă.

– Nu ți-ai predat tema.

– Poftim?!

Ochii lui Koi se măriră de uimire.

Profesorul dădu din cap.

– Sigur nu ai uitat termenul limită? Trebuie să fi verificat data când ai revizuit tema.

– Ba da! Jur că am predat-o!

Un val amețitor de panică îl cuprinse.

Toate acele ore de nesomn — s-au pierdut?