Capitolul 10 – Demisionez!

Chiar dacă se putea lua un taxi la această oră, ar costa o avere. Ba chiar mai mult, ploaia torențială înrăutățea situația. Wu Qiqiong se temea că șeful de departament se va enerva pentru că așteaptă, așa că a ieșit în fugă pe drum. Ploaia îi uda fața, iar umbrela nu prea-și avea rostul pe această ploaie puternică.

Un bătrân îl urmărea pe Wu Qiqiong cu motocicleta. Nu mai putea să privească nepăsător și i-a strigat lui Wu Qiqiong:

—  Tinere! Urcă-te! Nu trebuie să-mi plătești. Unde te duci?

Wu Qiqiong a fost profund emoționat să audă asta în acel moment.

—  E în regulă. Aproape am ajuns.

A scos cei 37 de yuani rămași din buzunar și i-a dat bătrânului.

—  Unchiule, ia acești bani și du-te acasă . Ești bătrân, spre deosebire de noi, tinerii.

Bătrânul a vrut să îi returneze banii, dar Wu Qiqiong plecase deja. După ce s-a urcat din nou pe motocicletă, bătrânul nu l-a mai văzut nicăieri pe Wu Qiqiong.

După ce a alergat încă 10 minute, Wu Qiqiong a ajuns în sfârșit la companie.

Șeful de departament era beat și complet epuizat. Arunca lucruri prin birou de unul singur. În momentul în care Wu Qiqiong a deschis ușa, a și început să fie criticat.

—  Uită-te și tu câte e ceasul! De obicei sunteți o grămadă la birou, dar când eu chiar am nevoie de voi, toți vă faceți nevăzuți! Cereți măriri de salariu în fiecare zi. Chiar crezi că meriți atât de mult? Ce mă tot privești așa? Ți-am spus să repari mașinăria, nu să mă privești…

Wu Qiqiong s-a așezat în genunchi și a început să investigheze în liniște. Nimeni nu era în jur să-l ajute. A trebuit să se bazeze pe el însuși, conectând firele cu mâinile goale și cu o lanternă ținută în gură.

Zap!

Wu Qiqiong s-a cutremurat din cauza șocului electric. Șeful de departament stătea și privea. Încă un zap. Părul lui Wu Qiqiong aproape că se ridicase pe el.

În cele din urmă, dimineața, Wu Qiqiong a găsit cauza problemei. Șeful de departament era deja treaz.

Mașinăria avea o piesă stricată, trebuie înlocuită.

Șeful de departament și-a încrețit fruntea când a auzit că trebuie înlocuită.

—  Putem înlocui piesa, dar tu vei plăti costul!

La auzul că trebuie să plătească din propriul buzunar, Wu Qiqiong a început să se îngrijoreze. Câteva sute nu însemnau chiar atât de mult. Dar de ce tocmai el trebuia să plătească? Rezolvarea problemelor superiorului nu este responsabilitatea unui angajat. Dar el nu avea de gând să se lase călcat în picioare!

—  Era stricat înainte să încep să-l repar. Nu e responsabilitatea mea.

Superiorul nu părea mulțumit.

—  Wu Qiqiong, ești îngust la minste. Dacă poți să mă ajuți să-l repar, chiar contează atât de mult câteva sute?

—  Ba da, a răspuns Wu Qiqiong. Salariul meu lunar este doar în jur de 2000 de yuani.

—  Spui că situația companiei este proastă? a tunat șeful de departament dintr-o dată. Dacă asta crezi, poți să pleci. Sunt multe firme private cu condiții mult mai bune. Du-te unde vrei ca să nu împiedici dezvoltarea altora!

Wu Qiqiong a rămas nemișcat, ca un stâlp. Ochii îi erau lipsiți de emoție. Fața îi era palidă.

—  Îndrăznești să negociezi cu mine? Uită-te la tine, prost de-a binelea în fiecare zi. Dacă nu eram eu să-ți dau un loc de muncă, ai fi trăit ca un sărăntoc! Cei trei colegi de biroul ai tăi mi-au cerut de mai multe ori să te mut în alt departament. Nu te-au plăcut de mult.

Wu Qiqiong și-a amintit cei trei ani petrecuți în această companie. Întotdeauna și-a ajutat colegii. Credea că este o persoană de nădejde și că toată lumea își va aminti de faptele lui bune. Dar, în ochii celorlalți, era văzut ca un om insistent, care voia doar să se bage în seamă în fața superiorilor, călcându-i pe alții în picioare pentru a avansa în carieră.

—  Wu Qiqiong. Tu ai reparat acest aparat, deci ție îți revine responsabilitatea dacă nu funcționează. Mai bine plătești azi și facem că și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă insiști, vei suporta toate consecințele!

Oamenii sunt insensibili. Wu Qiqiong a realizat, în sfârșit, că trăiește într-o societate sumbră. Oricâte fapte bune ai face, nimeni nu și le va aminti. Odată ce ai greșit, oamenii te vor hăitui toată viața.

—  Demisionez! a spus Wu Qiqiong brusc. Am hotărât să plec.

Superiorul a înțeles în cele din urmă că cel care pleca era Wu Qiqiong. Dacă el dispărea, cine va face toate treburile mărunte?

—  Ascultă, Wu Qiqiong. Nu fi nerecunoscător! Ai fost instruit de această companie. Dacă pleci, nu-ți voi permite concediu plătit. Banii tăi de asigurare din acești trei ani vor fi pierduți.

Asigurare? În ce fel eram asigurat? Iubita mea mă părăsise. Ce m-ar fi asigurat?

Wu Qiqiong s-a întors și s-a îndreptat spre ușă.

Șeful țipa după el.

—  Îți spun eu! Ai absentat o săptămână fără motiv valid. Îți voi deduce de trei ori salariul zilnic! Plus costul pieselor de schimb. Nu te gândi să pleci fără să dai banii înapoi!

Wu Qiqiong a răspuns cu încredere.

—  Nu e adevărat. Am cerut concediu medical pentru o accidentare!

Superiorul l-a apucat de guler și a scrâșnit printre dinți.

—  Cine naiba ești tu? Cum îndrăznești să țipi la mine?! Mereu ai probleme cu capul ăla. Dacă ai atins aparatul, e vina ta!

Fața lui Wu Qiqiong s-a înroșit de sufocare. A încercat să-și elibereze mâinile, dar superiorul l-a lovit cu piciorul într-un colț al camerei. Bandajul de pe cap i-a căzut.

—  Cum îndrăznești să-mi zgârii mâna? Prostule! Crescut de o târfă! Pleacă dracu’ de aici!

Wu Qiqiong s-a sprijinit de cadrul unui panoul promoțional. Ochii lui înroșiți priveau fix poza de pe legitimație. Sub poză, cele trei cuvinte, Zhang Bao Gui, erau pentru totdeauna gravate în inima lui.