A urmat o tăcere cu totul diferită de cea de dinainte. Tensiunea era atât de mare, încât aproape am uitat că plângeam, dar lacrimile pe care am încercat să le țin în frâu mi-au alunecat oricum pe obraji. Mi-am șters repede ochii cu podul palmei, apoi am auzit vocea lui Asgail.

— De ce naiba plângi? Ce ți-a făcut?

— Alteța Voastră, eu n-am făcut nimic, a spus Steward, pe un ton neobișnuit de nedreptățit.

Am intervenit repede în apărarea lui.

— Steward n-a făcut nimic rău. Eu doar… am plâns. Îmi pare rău.

— De ce îți ceri scuze? Yohan n-a făcut nimic rău.

Steward m-a certat ușor, dar eu mi-am cerut din nou scuze. Dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles, Prințul Moștenitor nu părea deloc mulțumit, iar eu am considerat că era mai bine să nu-l contrazic. Aș fi vrut să-i văd expresia, dar, desigur, nu puteam.

Neliniștea din mine creștea când, deodată, m-a apucat de braț.

— Ah!

Am scos un strigăt și m-am izbit de el. Mirosul puternic al feromonilor lui m-a învăluit dintr-odată, amețindu-mă. M-am sprijinit de el, buimac, când Steward a strigat din spate:

— Ce faceți? Vă rog, nu vă purtați atât de brutal cu el!

Chiar și amețit, m-am speriat. Voiam să-i spun Prințului să nu se ia de Steward, dar Asgail a vorbit primul.

— Coboară vocea, dacă nu vrei să fii alungat.

Vorbea printre dinți. Steward a făcut o pauză, apoi a răspuns pe un ton reținut.

— Yohan abia mai vede și îi este greu în multe privințe. Vă rog să aveți mai multă grijă cu el, Alteța Voastră.

— Și de ce ar trebui să te ascult pe tine?

Tonul acela ironic a revenit. A trecut ceva timp de când l-am auzit, dar înainte l-am auzit destul de des. Steward, încă încordat, a răspuns:

— Oricine ajunge să placă o persoană care îl tratează cu bunătate.

De data asta, Prințul Moștenitor a tăcut.

Probabil era furios. M-am temut că Steward chiar avea să dea de necaz. Am încercat repede să mă desprind și să-mi cer scuze în locul lui, dar în clipa în care m-am mișcat, brațul lui Asgail s-a strâns în jurul meu și am rămas prins.

N-am avut timp să înțeleg ce se întâmpla. Trupul mi s-a ridicat de la podea. Prințul Moștenitor m-a luat în brațe.

A pornit înainte cu pași apăsați, iar eu eram purtat de acolo fără să apuc măcar să-mi iau rămas-bun de la Steward.

Mai aveam atâtea întrebări.

Mă frământa gândul la Rikal. Oare Steward avea grijă de el acum? Pulberea pe care i-am încredințat-o era păstrată în siguranță? Doream să-l întreb ce era nevoie să fac în continuare, dar am pierdut ocazia.

Totuși, nu puteam să-i cer Prințului să mă lase jos. Părea în continuare nemulțumit, iar eu mă temeam că, dacă îl supăram și mai mult, nu aveam să-i fiu de niciun ajutor lui Steward. Iar asta nu mi-aș fi iertat-o niciodată.

Așa că am rămas tăcut.

M-a dus până în apartamentele sale. Le-am recunoscut după aroma slabă și dulce care m-a întâmpinat când s-a deschis ușa.

Mi-am strâns umerii și am așteptat să mă lase jos, dar în schimb am simțit o atingere blândă. Cu o grijă imprevizibilă, m-a așezat pe pat.

Am clipit nedumerit.

Dar nu s-a terminat.

Dintr-odată, am simțit căldură în jurul gleznei. Prințul Moștenitor mi-a prins piciorul.

Avea de gând să mi-l rupă?

Panica m-a cuprins, dar apoi mi-a scos pantoful.

Am încremenit când mi-am simțit pielea descoperită. Abia atunci mi-am amintit că ar fi trebuit să-mi las încălțămintea la intrare.

Ce naiba se întâmpla?

Nu reușeam să înțeleg nimic. Și nici măcar nu s-a oprit. După ce mi-a scos pantoful drept, l-a scos și pe celălalt.

Acum aveam ambele picioare goale.

Eram atât de speriat și de surprins, încât simțeam că-mi stă inima. Nici să vorbesc, nici să respir cum trebuie nu puteam, când Asgail a spus în cele din urmă:

— Când am studiat în Anglia…

Vocea lui liniștită m-a determinat să-mi țin și mai tare respirația.

— Majoritatea occidentalilor poartă încălțămintea și în casă. Se urcă în pat cu pantofii în picioare și aproape că nu și-i dau jos toată ziua. Mi se părea îngrozitor, dar am respectat obiceiul lor.

De ce îmi spunea asta?

Am încercat din răsputeri să-i înțeleg intenția.

— Într-o zi aveam foarte mult de lucru pentru facultate. Am rămas în urmă și nu am dormit de trei nopți. Abia mai știam de mine. Începusem să mă întreb dacă profesorii au făcut vreun pariu ca să vadă cât rezist.

În vocea lui s-a strecurat un zâmbet când și-a amintit de perioada petrecută în străinătate. Îi stătea atât de bine în costum, încât poate Anglia i se potrivea mai mult decât locul acesta.

— Am mai stat treaz încă două zile. Știi ce se întâmplă când nu dormi cinci zile?

Am clătinat din cap în loc să răspund.

Cu același zâmbet în glas, mi-a spus:

— Te transformi într-un pește.

Un pește?

Am clipit larg, iar el a explicat:

— Nu mai simți nimic și ai impresia că plutești prin aer. Îi auzi pe ceilalți vorbind, dar nu mai înțelegi cu adevărat ce spun. Auzi sunetele, iar când deschizi gura, spui cu totul altceva decât credeai.

Asgail a râs, amintindu-și.

Aproape că mi-a stat inima.

Prințul Moștenitor râdea. Cu voce tare?

Probabil reacția mea l-a amuzat, pentru că a râs din nou, apoi a continuat pe un ton mulțumit:

— Și ce s-a întâmplat? Abia am reușit să-mi termin lucrările și examenele, iar după aceea eram ca un burete îmbibat cu apă. Nu mă mai puteam gândi decât la pat. Când am ajuns în cameră, m-am prăbușit direct în el. Allah, era cea mai groaznică perioadă din viața mea.

Deși a spus asta, vocea îi era plină de veselie.

Dorea oare să spună că era o perioadă grea, dar fericită?

Simțeam cum tensiunea din mine se risipea treptat în timp ce-l ascultam.

— Am dormit două zile întregi, iar când m-am trezit, eram încă în pat cu pantofii în picioare. Două zile. Aveam părul vraiște, barba îmi crescuse atât de mult și miroseam îngrozitor. Arătam ca un om al străzii.

Probabil era epuizat.

Mi s-a făcut milă de el, dar tonul lui rămânea acela al cuiva care povestea o amintire plăcută de demult.

— Când mi-am revenit și m-am uitat în jur, toți ceilalți arătau la fel. Nimeni nu mai era întreg la minte. M-am întrebat serios dacă să mă întorc acasă. Ce căutam eu acolo?

Așadar, s-a întors acasă în timpul studiilor?

Mi-am dat seama prea târziu că întrebarea a rămas doar în mintea mea. Asgail a răspuns indiferent:

— Nu. După aceea am început și eu să mă urc în pat cu pantofii în picioare.

Cum a ajuns la concluzia asta?

Eu nu vedeam nicio legătură, dar Asgail părea convins că exista una. Nu-mi rămânea decât să-l cred.

Când am tăcut, m-a întrebat:

— Înțelegi ce vreau să spun?

— Nu.

Când i-am răspuns sincer, a izbucnit din nou în râs.

M-am simțit ca un prost. Mi-am strâns umerii și am așteptat, iar deodată am simțit căldura mâinii lui pe obraz.

Asgail mi-a mângâiat fața și a spus:

— Încă ai vânătaia.

Nu mai râdea, dar nici vocea nu-i era rece. Părea îngrijorat când a continuat:

— Nu mai pleca singur când abia mai vezi.

— Bine…

Nu aveam alt răspuns.

A tăcut, iar camera a devenit liniștită. Mâna lui a rămas pe obrazul meu.

Mi-am ținut respirația mult timp, dar el nu a mai spus nimic.

Apoi m-a cuprins o senzație ciudată. Simțeam că trupul lui se apropie și mi-am oprit respirația.

Avea de gând să mă sărute?

Gândul mi-a trecut brusc prin minte.

Poate avea să mă țină puțin mai mult în brațe. Dacă asta dorea, era nevoie să accept. Până la urmă, era datoria mea.

În plus, era binefăcătorul meu. Nu era firesc?

Gândindu-mă la asta, am închis ochii și mi-am întredeschis buzele. I-am simțit respirația caldă. Aveam impresia că buzele lui urmau să le atingă pe ale mele dintr-o clipă în alta.

Mi-am spus că era doar o parte din relația noastră și asta m-a liniștit. Nu aveam niciun motiv să mă emoționez pentru un simplu sărut.

Da. Desigur.

O bătaie bruscă în ușă m-a determinat să deschid ochii.

Deși nu vedeam nimic, mi-am dat seama că s-a oprit după schimbarea sunetelor din jur. Apoi, de afară, s-a auzit vocea unui servitor.

— Alteța Voastră, vă așteaptă îndatoririle de după-amiază. Ce doriți să faceți?

Pentru câteva clipe nu a răspuns. Părea că se luptă cu el însuși.

A oftat adânc și s-a îndepărtat de mine.

Dar înainte să apuc să simt vreo urmă de dezamăgire, m-a ridicat din nou în brațe.

A pornit înainte, ținându-mă aproape.

— N-avem ce face. Vii cu mine.

— Poftim?

Mi-a scăpat fără să mă pot abține, dar el nu mi-a răspuns.

Cu pași rapizi, a pornit pe coridor.