S-a lăsat o tăcere apăsătoare. Întorsătura imprevizibilă m-a lăsat nemișcat. În cele din urmă, mătușa mea a țipat, iar procurorul a intervenit.

— Alteța Voastră, ce… procesul acesta nu îl privește pe Lordul Al-Fatih!

— Nu am pronunțat nicio sentință. Tăceți.

La porunca lui Asgail, procurorul a tăcut imediat. Prințul Moștenitor a continuat:

— Asta nu are nicio legătură cu procesul lui Yohan. Îl acuz pe cel care a uzurpat titlul de lord prin înșelăciune și fără respectarea procedurii legale. Potrivit legii regale, își pierde statutul și averea și trebuie să primească treizeci de lovituri de bici. Eu doar aplic legea. Are cineva vreo obiecție?

Nimeni nu a răspuns. De undeva s-a auzit scrâșnetul unor dinți. Vocea rece a Prințului Moștenitor a răsunat din nou.

— Îi condamn pe acești impostori la pedeapsa prevăzută de lege. Să fie pusă în aplicare imediat ce ies din această sală.

— Da, Alteța Voastră.

A răspuns o voce gravă, fără îndoială a unui gardian.

— Și încă ceva.

Tocmai când am crezut că totul s-a terminat, Prințul Moștenitor a vorbit din nou în liniștea sălii:

— Însemnați-le limbile cu un fier înroșit.

— Ce ați spus?

Sala s-a agitat dintr-odată. S-au auzit mormăituri, apoi țipătul mătușii mele. Unchiul meu a strigat disperat:

— Alteța Voastră, ce poruncă este asta? Este prea crud! Vă rog, retrageți-o!

Procurorul i s-a alăturat:

— Într-adevăr, Alteța Voastră. Treizeci de lovituri de bici reprezintă pedeapsa maximă prevăzută de lege. Asta este prea mult. Vă rog, arătați milă.

Respirații grele și gemete neliniștite se amestecau în surdină. Vocea lui Asgail a rămas însă neclintită.

— Asta este pedeapsa pentru fărădelegea pe care au îndrăznit s-o comită împotriva mea. După ce o vor primi, închideți-i în temniță până la următoarea audiere. Apoi vor fi exilați amândoi într-o oază îndepărtată, pentru tot restul vieții.

— Alteța Voastră!

— Este absurd! Cum puteți…

Unchiul și mătușa mea au strigat pe rând. Glasul mătușii mele s-a ridicat din nou.

— Alteța Voastră, vă rog, aveți milă! Fără noi, ce se va întâmpla cu fiul meu, Salman? Încă are nevoie de tratament!

Plângea în hohote, dar Asgail i-a răspuns fără urmă de înduioșare.

— Dacă vreți să rămână în spital, poate rămâne. Alegerea vă aparține.

Vocea disperată a unchiului meu s-a auzit imediat.

— Ne-ați luat titlurile și averea. Cum vă așteptați să-i putem plăti îngrijirea?

Plânsul lor înecat m-a determinat să tremur, dar Asgail nu și-a schimbat tonul.

— Ce nefericit.

În vocea lui nu exista niciun strop de compasiune, doar o răceală definitivă care i-a redus și mai mult la tăcere.

— Alteța… Alteța Voastră!

Procurorul a strigat din nou.

— Nu putem continua procesul ascultând doar avocatul inculpatului. Cum se va desfășura următoarea ședință?

Îndrăznind să-l întrebe direct, procurorul i-a așteptat răspunsul. Asgail a răspuns cu o urmă de amuzament în glas.

— Este suficient ca unul singur să poată depune mărturie.

Într-o clipă, plânsul celor doi și mormăiturile din sală s-au stins. În liniștea rece care s-a lăsat, Prințul Moștenitor a continuat:

— Am auzit că sunt un cuplu foarte devotat. Sunt curios care dintre ei se va prezenta în fața instanței la următoarea ședință.

— Aaaah!

Țipătul mătușii mele, amestecat cu zgomotele celor care o duceau afară, mi-a dat fiori.

— Alteța Voastră, de ce… de ce faceți asta? Eu n-am făcut nimic! Dați-mi drumul! Sunt nevinovată!

— Alteța Voastră, sunt pedepsit pe nedrept! V-am slujit cu loialitate. De ce îmi faceți asta?

Strigătele lor disperate se auzeau pe rând.

— Alteța Voastră, când pronunțați o pedeapsă, trebuie să precizați și vina. Ce au făcut?

Procurorul a întrebat grăbit. Vocea rece a lui Asgail i-a răspuns fără ezitare:

— Mi-au ofensat demnitatea.

Strigătul unchiului meu s-a oprit brusc. Printre țipetele mătușii mele, Prințul Moștenitor a adăugat:

— Nu v-am spus că iertarea se oferă o singură dată?

— Nu… aaah!

Țipătul ei ascuțit s-a stins treptat. În sala care a devenit tăcută, mi-am ținut respirația și m-am ghemuit.

Deodată, un scaun a hârșâit în apropiere. Am tresărit și m-am strâns instinctiv, iar vocea lui Asgail s-a auzit deasupra mea.

— Ajunge. Ridică-te.

Tonul lui era atât de blând, încât cu greu puteam crede că era aceeași voce care era atât de necruțătoare cu unchiul și mătușa mea. Nedumerit, am ezitat înainte să-mi ridic capul. Nu vedeam decât o pată difuză de lumină.

O neliniște ciudată m-a cuprins. Cineva din spatele meu a șoptit:

— Ce faci? Prințul Moștenitor te așteaptă.

Cuvintele lui mi-au amintit că Asgail mi-a poruncit să mă ridic. Temându-mă să nu-l supăr din nou, m-am grăbit să mă ridic și m-am dezechilibrat, căzând înainte.

— Ah!

Am întins mâinile instinctiv ca să mă sprijin. Nu am ajuns la podea, dar mi-am pierdut complet orientarea. Unde era Prințul Moștenitor?

Dacă i-aș fi simțit feromonii, m-aș fi putut orienta după ei, dar nu simțeam nimic. Mai târziu am aflat că, în sala de judecată, atât Alfa, cât și Omega trebuie să-și ascundă mirosul pentru a nu-i influența pe ceilalți. Din cauza acestei reguli, eram complet dezorientat.

Am pipăit podeaua, încercând să găsesc ceva de care să mă prind. Degetele mele neliniștite au întâlnit doar piatra rece și prăfuită. Unde eram? În ce direcție se afla masa?

În cele din urmă, mâna mea întinsă a găsit ceva solid din lemn, piciorul unei mese. Ușurat, m-am sprijinit de el și am reușit să mă ridic. Dar imediat a apărut o altă problemă. În timp ce încercam să-mi recapăt echilibrul, vocea lui Asgail s-a auzit din nou, de data asta din spatele meu.

— Ce cauți?

Am tresărit și m-am întors. Deși nu-l puteam vedea, mi-am ridicat privirea spre înălțimea la care am presupus că se afla chipul lui. După ce m-a privit câteva clipe, Asgail a întrebat:

— Tu… nu vezi?

Vocea îi tremura.

În clipa următoare, mirosul feromonilor lui a izbucnit violent. Simțeam că-mi pierd cunoștința când Asgail m-a prins brusc și m-a întrebat:

— De când se întâmplă asta?

Nu am putut răspunde. Am încercat doar să-mi țin privirea acolo unde credeam că se află chipul lui, fără să fiu sigur. Până și lumina aceea slabă începea să dispară.

 

─ ▫ ─

 

— Yohan! Bine ai revenit.

O voce caldă m-a întâmpinat, iar eu mi-am deschis instinctiv brațele. Maysa s-a apropiat, m-a îmbrățișat, apoi s-a retras. După ea, m-a îmbrățișat și o asistentă.

Deși în ținutul acesta bărbaților și femeilor nu le este permis să se atingă, pentru Omega există unele excepții. Chiar și așa, trebuie păstrată o anumită decență. La urma urmei, aici Omega nici măcar nu sunt considerați pe deplin oameni.

După salutul scurt, m-am așezat, ajutat de asistentă. Maysa s-a apropiat de ochii mei, a îndreptat o lumină spre ei, i-a examinat cu atenție, apoi s-a retras.

— Spune-mi sincer, Yohan. Ce vezi?

Am ezitat înainte să răspund:

— Nimic…

— Absolut nimic?

Tonul ei era aproape îngrozit, iar eu m-am strâns în mine.

— Eu… văd puțină lumină… foarte puțină…

— Este grav.

Maysa a oftat adânc.

De fapt, investigațiile amănunțite erau deja făcute. Cu o zi înainte, când a aflat ce mi se întâmplă, Prințul Moștenitor m-a dus personal în brațe la cel mai mare spital din regat. Eram supus mai multor teste, iar diagnosticul era sumbru: vederea mea era pe punctul de a se pierde ireversibil. Singura speranță era o operație cu implant de cristalin, care putea fi făcută doar în Statele Unite.

— Nu avem încă aici tehnologia și echipamentele necesare, a spus medicul oftând.

Nu am putut decât să dau din cap. Eram pregătit să accept situația. Reacția Prințului Moștenitor era însă cu totul alta. După ce m-a condus afară din cabinet, a rămas să vorbească în particular cu medicul. Când s-a întors, mi-a dat o veste care m-a lăsat mut.

— O să-l însoțești într-o călătorie prin deșert?

Vocea asistentei m-a readus în prezent. M-am întors spre ea și am răspuns:

— Da.

A continuat cu înflăcărare:

— Alteța Sa obișnuiește să călătorească prin deșert chiar și înainte de a urca pe tron. Iubește fiecare colț al regatului. Dacă nu ai fi avut problemele astea cu vederea, era o experiență minunată…

S-a oprit brusc. Simțind ruşinea, am schimbat subiectul.

— Rikal are iubită acum. Știai?

— O? Serios?

Maysa s-a luminat imediat, iar conversația a trecut firesc la altceva.

— Prințesa organizează un concurs de țesut covoare. Ai auzit?

— Nu.

Am clătinat din cap. Oricum nu intenționam să particip, dar chiar dacă aș fi vrut, cu vederea mea de acum nu aș fi putut.

Maysa a continuat:

— Aștepta cu nerăbdare să vadă noua ta lucrare. Păcat… dar asta nu înseamnă că este imposibil, Yohan.

M-a bătut încurajator pe umăr. I-am mulțumit, apoi mi-am amintit ceva.

— Ăă… prințesa… eu…

— O, te referi la călătoria prin deșert? Știe. Chiar ți-a transmis salutări și a spus că îi pare rău că nu v-ați mai văzut în ultima vreme.

Auzind asta, m-am simțit și mai ruşinat. Eu eram cel care urma să plece în călătorie, iar ea avea să devină viitoarea Prințesă Moștenitoare, și totuși îmi arăta atâta bunătate.

Mi-am plecat capul fără să-mi dau seama, iar vocea caldă a lui Maysa s-a auzit în șoaptă, necăjindu-mă:

— Ei bine, știi și tu… Yohan este prima iubire a Prințului Moștenitor.

— Poftim?

Mi-am ridicat capul înainte să mă pot opri. Ce voia să spună?

Tulburat, am ascultat-o pe Maysa cum îmi șoptea, încă zâmbind, secretul ei:

— Am auzit-o chiar de la prințesă.