— Obiecție!

Vocea dură a procurorului a spart tensiunea din sală, iar scaunul a hârșâit pe podea când s-a ridicat.

— Statutul inculpatului nu are nicio relevanță. Alteța Voastră, vă abateți de la subiect. Concentrați-vă asupra procesului!

— Desigur că nu despre statutul lui vorbesc. Și eu mă aflu aici în calitate de avocat.

Prințul Moștenitor a respins obiecția fără ezitare și a continuat:

— Nu sunt aici ca să-i dezvălui statutul, ci adevărata identitate. Sunt două lucruri diferite, nu-i așa?

— Manevraţi cuvintele.

Tonul procurorului devenea tot mai agitat, iar judecătorul a intervenit:

— Alteța Voastră, dacă nu are legătură cu procesul, vă rog să vă abțineți.

— Are.

S-a lăsat tăcerea. Prințul Moștenitor a vorbit încet:

— Știți care este cea mai mare lacună din ipoteza mea?

S-a oprit, de parcă aștepta confirmarea. Procurorul a răspuns:

— Cadavrele de pe coridor. Servitorii. Teoria dumneavoastră nu explică moartea lor.

— Exact.

Prințul Moștenitor a încuviințat încet.

— Dacă cei din camere s-au ucis între ei, atunci ce s-a întâmplat cu servitorii de pe coridoare? Nu are nicio logică… decât dacă Yohan era, într-adevăr, moștenitorul Lordului Al-Fatih.

A continuat fără să le lase timp să reacționeze:

— Urmăriți locurile în care au căzut servitorii și veți vedea traseul ucigașului. Observați?

Prin sală s-a ridicat un mormăit colectiv de uimire.

— Se potrivește perfect cu drumul pe care l-a urmat Yohan când a ieșit din camera lui Salman.

Nimeni nu a spus nimic. După o clipă, Prințul Moștenitor a continuat:

— Erau uciși doar cei care îl cunoșteau pe Yohan. Și numai ei. Ce vă spune asta? Cineva disperat să-i ascundă identitatea a pus la cale tot acest haos. Cine ar fi putut fi?

— Alteța Voastră!

Strigătul unchiului meu a răsunat în sală, dar Prințul Moștenitor nu s-a oprit.

— După moartea fostului Lord Al-Fatih, Yohan s-a diferențiat ca Omega. Din informațiile mele, cineva l-a trădat, iar fratele dumneavoastră l-a dus pe ascuns într-o oază îndepărtată, unde a rămas singur până a ajuns la maturitate.

— Absurd! Nu este adevărat! Este nedrept, Onorată instanță!

Judecătorul a lovit cu ciocănelul, reducându-l imediat la tăcere, iar Prințul Moștenitor a adăugat calm:

— Șapte ani.

Am tresărit la zgomot și mi-am încordat umerii. Vocea liniștită a Prințului Moștenitor a continuat:

— Între timp, titlul rămas vacant a trecut la reclamant. Ani mai târziu, când Yohan a ajuns la maturitate, l-a chemat înapoi. De ce? Ca să păstreze domeniul pentru un Omega? Evident că nu.

Îi admiram logica fără cusur. Cu excepția părții care îl privea pe Kamar, tot ce a spus era adevărat.

“Nouăzeci și nouă de adevăruri care acoperă o singură minciună, până când întreaga poveste pare reală.”

În sfârșit, am înțeles planul Prințului Moștenitor.

— Urmărea fondul fiduciar lăsat de predecesorul său.

A continuat să explice:

— Potrivit tradiției, dacă un moștenitor nelegitim preia titlul, fondul fiduciar revine vistieriei și se constituie unul nou. Noul lord nu primește însă un fond personal. Pentru el, asta era de neacceptat. Așa că era nevoie să aibă răbdare.

Nici procurorul, nici unchiul meu nu au îndrăznit să spună ceva. Doar Prințul Moștenitor a continuat:

— L-a ținut în viață pe inculpat până la maturitate, ca să poată revendica fondul, apoi intenționa să-l elimine. Planul era simplu: să-l aducă pe Yohan înapoi, să moștenească domeniul, să-l expună drept Omega și astfel să-i ia în mod legal titlul și fondul. Numai că a calculat greșit. Fiul lui, orbit de poftă, a încercat să-l agreseze sexual pe Yohan și a comis crimele.

— N…nu este…

Unchiul meu a încercat să protesteze, dar judecătorul l-a redus la tăcere.

— Păstrați liniștea. Dacă mai interveniți o dată, veți fi scos din sală.

— Vă mulțumesc, Onorată instanță.

Prințul Moștenitor s-a înclinat și și-a continuat pledoaria:

— Un Omega acuzat de crimă era executat fără proces. Dacă Yohan ar fi rămas acolo, toate crimele erau puse pe seama lui. Dar a fugit, iar lordul s-a trezit într-o situație periculoasă: dacă adevărata origine a lui Yohan ieșea la iveală, chiar și un Omega avea dreptul la proces, iar complotul prin care îi era uzurpat titlul era descoperit. Așa că a găsit o soluție. Era nevoie să creeze un vinovat.

S-a oprit o clipă, apoi a oftat.

— Să inventeze un bărbat care nu a existat niciodată și să arunce vina asupra lui.

— Nu!

Strigătul unchiului meu s-a stins într-un mormăit când cineva l-a determinat să tacă. Prințul Moștenitor a continuat:

— Dacă Yohan ar fi rămas, l-ar fi putut ucide și s-ar fi înțeles cu oamenii legii. Dar, în situația asta, singura ieșire era să inventeze un complice. Servitorii însă au rămas în viață, iar ei puteau confirma că Yohan a venit singur. Erau martori. De teamă că vor vorbi, era nevoie să fie eliminați, iar mărturiile lor urmau să fie atribuite acelui om inexistent.

— Alteța Voastră, toate acestea sunt doar presupuneri!

Protestul procurorului era întrerupt de judecător.

— Continuați, Alteța Voastră.

— Vă mulțumesc.

Prințul Moștenitor a făcut un gest formal și și-a reluat pledoaria:

— Inventând un țap ispășitor și știind că omorul se pedepsește cu moartea, mai ales când inculpatul este Omega, nimeni nu l-ar fi apărat. Cât timp identitatea lui Yohan rămânea ascunsă, titlul și fondul erau în siguranță. Temându-se că totul va ieși la iveală, a decis să rezolve problema determinându-i să dispară pe amândoi.

Procurorul a obiectat din nou:

— Mai există o problemă. Lordul a spus că s-a trezit la țipetele servitorilor și a ieșit în grabă. Cronologia nu se potrivește.

— Și sunteți sigur că acea mărturie este demnă de încredere?

Râsul slab al Prințului Moștenitor trăda disprețul pe care îl simțea față de cei din sală.

— Lordul și-a trădat nepotul, i-a uzurpat titlul, l-a abandonat timp de șapte ani, apoi l-a atras înapoi ca să-l ucidă. Un asemenea om vi se pare demn de crezare?

Foșnetul hârtiilor s-a ridicat pentru o clipă, apoi nu s-a mai auzit.

— Am aflat că acel servitor și-a dat demisia la scurt timp după aceea și a murit ulterior în împrejurări misterioase. Era singurul martor. Putem fi siguri că nu era redus la tăcere?

— Ridicol! Aduceți-l aici! Să depună mărturie!

Mătușa mea a țipat. Prințul Moștenitor i-a răspuns rece:

— Din păcate, doamnă, a murit în acel “accident misterios” la scurt timp după ce și-a dat demisia.

Aluzia era limpede. Procurorul a întrebat imediat:

— Și amprentele? ADN-ul care nu corespunde nimănui?

— De unde știți că nu erau plasate acolo cu o noapte înainte?

Procurorul a tăcut. Vocea nesigură a unchiului meu s-a auzit:

— Vreți să spuneți că și acele probe sunt tot opera dumneavoastră?

Prințul Moștenitor nu a spus nimic, dar răspunsul era evident.

— Asta este tot.

Și-a încheiat pledoaria și s-a întors la locul lui. S-au auzit scaune mișcându-se când s-a așezat lângă mine și m-a prins de mână.

M-a cuprins ușurarea. Doream să-i mulțumesc, dar judecătorul a vorbit înainte să apuc.

— Dacă nu mai sunt alte argumente, ședința se încheie.

În timp ce toată sala se ridica, m-am ridicat și eu. Mormăielile din jur mi-au spus că procesul s-a terminat.

— Ah…

Am închis ochii și am expirat tremurat.

— Stați. Nu pleacă nimeni.

Vocea Prințului Moștenitor a făcut sala să amuțească din nou. Căldura mâinii lui a dispărut când s-a ridicat.

— Alteța Voastră, procesul s-a încheiat…

Procurorul s-a bâlbâit, iar Prințul Moștenitor i-a răspuns:

— Da. Dar arătați respectul cuvenit.

În jur s-a stârnit imediat agitație. Am îngenuncheat și mi-am plecat capul. Vocea lui s-a auzit de deasupra mea:

— Jarwal bin Faisal bin Abdul Aziz al-Hamed, Lordul Al-Fatih, și soția sa: li se retrag titlul și toate proprietățile, iar fiecare va primi câte treizeci de lovituri de bici.